Încoronarea lui Napoleon

Astăzi despre povestea unui tablou ce reprezintă evenimentul din 18 mai 1804, dată când Senatul Franței, l-a proclamat pe Napoleon I Bonaparte împărat al Franţei. 

   Napoleon a fost încoronat de către Papa Pius al VII-lea la 2 decembrie

1804, în cadrul unei ceremonii fastuoase ce a avut loc la Catedrala Notre Dame din Paris. Activitatea sa a fost diferit judecată de istorici, potrivit simpatiilor și intereselor acestora, ceea ce se petrec de atunci și până în zilele noastre. Ceea ce au recunoscut cu toții lui Napoleon , indiferent de poziția lor sunt calitățile excepționale: inteligența, puterea de muncă extraordinară, carisma, toate fiind indispensabile unui conducător de stat. Toată povestea primului imperiu francez a fost redată într-un tablou, pictat de Jacques- Louis David numit,, Încoronarea lui Napoleon,". Pe  atunci Louis David, 

era pictorul de curte al lui Napoleon. Pictura impune mai întâi prin dimensiuni, având aproape zece metri pe şase. Titlul oficial al tabloului este „Sacralizarea împăratului Napoleon I şi încoronarea împărătesei Josephine în Catedrala Notre-Dame de Paris, la 2 decembrie 1804.”artistul fiind martor la eveniment. Artistul a început să lucreze la tablou în 21 decembrie 1805, în fosta capelă de la Colegiul de Cluny, în apropiere de Sorbona, capelă care îi servea drept atelier de lucru. Asistat de studentul lui, Georges Rouget, a terminat tabloul în noiembrie 1807. Pictura cuprinde toate somitățile acelor vremuri și a rămas în proprietatea lui David până în 1819, când este transferată la Muzeul Regal, unde a rămas în păstrare până în 1837. Apoi, aceasta a fost instalată în Sala de şedinţe a Palatului Versailles, la ordinul regelui Ludovic-Filip. În 1889, ea a fost transferată de la Versailles la Louvre. Nimeni la acea vreme nu s-a gândit că acest tablou va depune mărturie pentru toată istoria primului imperiu francez, pentru că în el sunt cuprinse toate personajele principale ce au fost prezente atunci când s-a desfășurat povestea... Și să incep... 

Încoronarea a avut loc la catedrala Notre-Dame din Paris. Locul era inteligent ales de Napoleon, ca să transmită clar francezilor mesajul că el a fost un fiu al Revoluţiei. Pentru acest eveniment din 2 decembrie 1804 catedrala Notre-Dame a fost renovată radical, a fost gravată litera N (de la Napoleon) peste tot, iar vechea catedrală gotică a ajuns să semene mai mult cu o catedrală romano-catolică. 

Să privim însă în detaliu tabloul plecând de la personajul principal a poveștii Napoleon... 

   1-Napoleon avea la acel moment 35 de ani, în tabloul lui David, stă în picioare, precum odinioară împăraţii romani. Ceilalţi sunt, pur şi simplu, spectatori. El a luat coroana din mâinile lui Pius al VII-lea şi şi-a aşezat-o singur pe cap, voind să sublinieze prin acest gest că puterea divină n-are nici un amestec în ridicarea lui pe tron. Coroana lui reprezintă, în realitate, nişte „lauri” din aur, după model roman, de fapt după modelul „laurilor” lui Carol cel Mare.

   2—O găsim în tablou pe Joséphine, a cărei încoronarea este considerat – un gest de gratitudine a împăratului. 

Joséphine de Beauharnais (1763-1814), soţia lui Napoleon, este îngenuncheată într-o poziţie supusă, după cum cerea… Codul Civil francez. Cu o zi înainte de încoronare, papa aflase că cei doi  făcuseră doar căsătoria civilă. De aceea, a insistat ca, înaintea încoronării, să aibă loc şi o căsătorie religioasă, ceea ce s-a oficiat, aproape în secret, de către cardinalul Fesch. În momentul încoronării Joséphine avea 41 de ani, cu şase ani mai mult decât soţul ei.

    3-David a pictat-o pe mama împăratului ,Maria Letiţia Ramolino, deși aceasta nu a stat alaturi de Napoleon la încoronare,

din cauza neînţelegerilor dintre Napoleon şi fratele său Lucien, motiv ca David, pe mama lui Napoleon, să o plaseze într-o lojă, chiar în centrul tabloului, și pare a spune: „Numai dacă ar dura!”

     4-In tablou îl găsim și pe Louis Bonaparte, tatăl discutabil al următorului împărat francez, Louis Bonaparte (1778-1846), penultimul dintre fraţii Bonaparte, și este  viitorul rege al Olandei, din 1806. S-a căsătorit cu  Hortensia de Beauharnais, fiica  Joséphinei. Dar, destul de repede, Louis şi-a părăsit soţia, bănuind-o de relaţii sentimentale chiar cu Napoleon. S-a retras la Florenţa sub titlul de conte de Saint-Leu. 

    5-Joseph Bonaparte,  era cel mai mare dintre fraţii Bonaparte; fire blajină, dar total lipsit de talent militar. Va deveni rege al Neapolelui din 1806 până în 1808 şi apoi rege al Spaniei din 1808 până în 1813, sub numele de Don José Primero.

   6-Charles Napoleon Bonaparte, este, oficial, fiul lui Louis Bonaparte şi al Hortensiei de Beauharnais. Existau însă zvonuri după care micuţul era de fapt chiar copilul lui Napoleon,  copil de care se  legau toate speranţele Joséphinei de a rămâne soţia lui Napoleon, în cazul în care împăratul ar fi decis să îl numească pe tânărul băiat drept succesor.

   7– „Clanul corsican” şi alţi  câţiva membri colaterali, reprezintă în fapt 

de la stânga la dreapta, sunt surorile lui Napoleon: Carolina, Paulina şi Elisa. Toate îi reproşau lui Napoleon că, în timp ce fraţii lor, Joseph şi Louis, urmau să fie Alteţe Imperiale, Elisa şi Carolina urmau să rămână doar doamna Bacciocchi şi doamna Murat. Mai puţin pretenţioasă era Paulina, care prin a doua căsătorie era deja prinţesă Borghese. 

Și David pictează întregul staf a lui Napoleon care vor conduce Franța, într-o perioadă mai scurtă ori mai lungă... 

    1-Lebrun, simbolul finanţelor, 1739-1824, fusese până în 1804 consul, alături de Cambacérès şi de Napoleon. Fusese un mare admirator a lui Jean-Jacques Rousseau. În 1789 a scris o carte, „Voinţa poporului”, în care a prezis evenimentele care vor urma. 

    2-Jean-Jacques Régis de Cambacérès (1753-1824) era în momentul încoronării arhicancelar. În tinereţe fusese un susţinător al Revoluţiei franceze. A făcut parte din Convenţia Naţională care a proclamat Republica, la 21 septembrie 1792. A fost însă un revoluţionar moderat şi deşi a votat pentru vinovăţia lui Ludovic al XVI-lea, s-a opus însă execuţiei acestuia. 

    3-Louis-Alexandre Berthier (1753-1815), fusese ministru de război în cadrul Consulatului. Mareşal al Imperiului din 1804, ulterior prinţ de Wagram. Berthier a fost însă şeful Marelui Stat Major al lui Napoleon.

     4-Talleyrand (1754-1836), este mare şambelan încă din 11 iulie 1804. Este considerat de mulţi drept cea mai controversată figură a istoriei Franţei. Abil, intrigant şi spiritual, dar şi depravat şi corupt, Talleyrand a ştiut să treacă prin toate vâltorile istoriei, fiind omul despre care se spunea că „i-a trădat pe toţi cei ce l-au cumpărat“.

    5-Murat, primul comandant de cavalerie al Europei, regele al Neapolelui, după 1808, era cumnat cu Napoleon. Napoleon  apreciază calităţile de comandant de cavalerie ale lui Murat şi îl va lua cu el în campania din Italia (1796-1797), unde va face minuni de vitejie în fruntea cavaleriei sale uşoare. Murat îl însoţeşte pe Napoleon şi în campania din Egipt (1798-1799) şi în campania din Siria, câştigând gradul de general de divizie, după faptele de arme din bătăliile de la Alexandria, Piramide, Cairo, Saint-Jean d’Accre. 

    6-Nr. 13 – Pius al VII-lea, reprezentantul divinităţii, papă între 1800-1823), a fost adus la Paris pentru a binecuvânta încoronarea. El este înconjurat de clericii, numiţi de către Napoleon, datorită Concordatului din 1801. Pentru a nu pune în pericol noul echilibru între Biserica romană şi Statul francez, papa a acceptat să participe la încoronare.

Din tablou nu lipsește pictorul Jacques- Louis David, după cum am spus, primul pictor al curţii  imperiale franceze. Pictorul Jacques-Louis David stă în loja de sus, iar lângă el se află soţia lui şi cele două fiice ale lor, împreună cu o serie de prieteni de familie. Prezenţa familiei lui David în tablou se datora concepţiilor conservatoare ale împăratului, reflectând trecutul  corsican şi concepţia lui patriarhală despre familie.

   Ca mulţi alţii dintre participanţii la eveniment, David avea un trecut revoluţionar. Ca membru al Convenţiei Naţionale votase, în 1793, în favoarea execuţiei lui Ludovic al XVI-lea. Se spune că, în faţă morţii, Robespierre l-ar fi invitat pe artist să bea împreună cu el o cupă cu otravă. Robespierre a fost ghilotinat, dar David a supravieţuit. „Nu suntem suficient de virtuoşi pentru a fi republicani” ar fi spus artistul, continuându-şi cariera. În 1804, a devenit chiar pictorul de curte al lui Napoleon şi a primit comanda acestui tablou. Când a terminat tabloul avea 60 de ani. După catastrofa de la Waterloo, se autoexilează şi refuză iertarea lui Ludovic al XVIII-lea pentru acuzaţia de regicid. Refuză şi preţioasa ofertă a regelui Prusiei de a deveni ministru al artelor. Ultimii zece ani din viaţă şi-i petrece la Bruxelles. Într-o seară din februarie 1824, pe când ieşea de la teatru, este lovit de o caleaşcă. Maestrul nu mai poate picta. Moare pe 2 decembrie 1825, adică la exact 21 de ani de la încoronarea lui Napoleon. Trupul său nu este repatriat şi este înmormântat la Bruxelles. La Paris, în cimitirul Père-Lachaise, ajunge doar inima sa.

Documentare - Istoria Universală - Napoleon I-și pictura.