Să simți una și să spui altceva a devenit deja o obișnuință. Mulți sunt convinși că aceea este normalitatea, că așa trebuie să se comporte, și că a spune ceea ce simt cu adevărat este, de fapt, o greșeală, o eroare, ceva care îi scoate în afara societății.
Și totuși, ce faci cu tot ceea ce simți, dar negi pentru a părea perfect și a fi acceptat de ceilalți?
Dar cu emoțiile pe care nu vrei să le exprimi, ce faci? Știi tu, alea pe care le negi, pe care le ascunzi în spatele măștilor pe care ți le pui? Crezi că dacă nu le arăți ele dispar din tine? Nu. Se vor manifesta mai târziu sub formă de boli.
Ce faci cu plânsul pe care ți-l reprimi, cu lacrimile pe care le înghiți pentru a nu părea slab, vulnerabil sau, Doamne ferește!, simțitor? Crezi că plânsul dispare undeva? Nu. Îți va slăbi vederea până când vei permite ca lacrimile să curețe lumea falsă pe care ți-ai creat-o.
Nu este suficient să plângi dacă, după aceea, vei continua să faci tot ca până atunci.
Ce faci cu urletul acela din interiorul tău, acela pe care vrei să îl ascunzi în spatele veseliei forțate și gălăgioase pe care le afișezi? Crezi că urletul dispare undeva? Nu. Îți va crea probleme legate de voce, de exprimare, de nod în gât, de tiroidă, de coloană cervicală, de respirație.
Nu este suficient să urli dacă nu spui ceea ce te deranjează cu adevărat.
Ce faci cu furia pe care o ai pe tine că accepți mult mai puțin decât meriți, că ești și faci doar ce îi mulțumește pe ceilalți dar nu pe tine, și că din nou te-ai amânat, i-ai pus pe alții pe piedestalul nevoilor că doar tu nu contezi? Crezi că furia dispare undeva? Nu. Va apărea sub formă de probleme la colecist (fiere), pancreas, stomac, calitatea digestiei, intoleranțe și alergii.
Nu este suficient să îți descarci furia pe alții, tu ești furios pe tine.
Ce faci cu nevoile tale, ale sufletului tău, acelea pe care le tot ascunzi și le negi rușinat că ai îndrăznit să vrei și tu să primești ceea ce le dai altora? Crezi că ele dispar undeva? Nu. Se vor manifesta prin boli ale ficatului, pancreasului (diabet), cardiovasculare (hipertensiune arterială), reflux gastro-esofagian, probleme de scaun.
Nu este suficient să îți satisfaci câte o nevoie, așa, din când în când, doar pentru a-ți liniști conștiința, dacă nu vei face din tine o prioritate.
Ce faci cu sentimentul acela că tu exiști doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Crezi că dispare din tine? Nu. Se ascunde sub straturi de grăsime, se deghizează în boli endocrine, migrene persistente, probleme de coloană, de picioare.
Nu este suficient să le spui altora că cea mai mare mulțumire a ta este să îi mulțumești pe ceilalți. Tu pe cine minți?
Ce faci cu rușinea pe care o simți atunci când ai îndrăznit să te pui pe primul loc, când (crezi tu că) ai fost rebel și ai făcut ceva pentru tine? Crezi că dispare din tine, chiar dacă ești pregătit să juri că tu nu simți așa ceva? Nu. Apare sub formă de probleme ale intestinului subțire și gros.
Nu este suficient să spui că trăiești pentru alții dacă ești mort pentru tine.
Ce faci cu golul acela din tine, pe care îl umpli cu mâncare, băutură, lucrat în exces, cu nevoia de a controla tot și pe toți, cu nevoia de a-i salva pe cei care nu îți cer asta? Crezi că dispare din tine? Nu. Îl vei umple cu chisturi și tumori de toate felurile.
Ce faci cu lipsa de valoare din ochii tăi, cu sentimentul că nu meriți fericire, bani, iubire și apreciere, că nu ești demn de Dumnezeu? Crezi că dispare din tine doar pentru că îi pui pe alții pe un piedestal? Nu. Va apărea sub formă de boli ale rinichilor, ale oaselor și sângelui.
Dacă tu nu exiști în ochii tăi, deci ești zero, cine este cel care crede că face pentru alții, trăiește pentru alții, îi ajută pe alții? Păi tu nu contezi pentru tine, ești o lipsă, un gol. Dacă nu exiști în ochii tăi, cine este cel care trăiește pentru alții?
Oricât ai încerca să te justifici și să reciți ce ai fost învățat cum că doar ajutarea celorlalți este importantă, nu îți poți păcăli corpul fizic și sufletul. Sufletul, îți amintești de el? Acea parte pură din tine fără de care tu nu ai exista. Sufletul, acea voce de copil care nu va tăcea, care va cere să îi acorzi atenție; ca un prunc care plânge că îi este foame și vrea în brațe.
Nu poți da altcuiva ceea ce tu nu ai. De unde să dai? Din gol? Din lipsa de tine?
Nu poți face pentru cineva ceea ce refuzi să faci pentru tine. De unde să știi ce e bine pentru celălalt? Nu știi, faci ce ai face pentru tine, dacă ți-ai aminti că exiști.
Uită-te în jurul tău, privește oamenii din viața ta, privește situațiile pe care le atragi.
Îți place ce vezi? Mergi mai departe.
Nu îți place? Păi și de ce continui să faci același lucru?
Nimeni nu se va schimba doar pentru că vrei tu. Cum să se schimbe dacă nici măcar tu nu te schimbi?
Sufletul, care strigă ca un copil, vrea atenție, și nu poate fi făcut să tacă doar pentru că le dai altora atenție. Este ca și cum ți-e foame și, în loc să mănânci, îi hrănești pe alții. Ți-a trecut foamea? Da de unde! S-a amplificat, la fel ca strigătul sufletului care simte durerea că l-ai abandonat.
Ceea ce vezi la alții și vrei sa ajuți, să corectezi, este de lucrat la tine.
Trezește-te! Altfel te pierzi de tine. Iar asta înseamnă moarte.
Trezește-te, omule!
Binețe, dragă Om!
Edith Elisabeta Kadar
Pictura "STRIGĂTUL DURERII", semnată de Simona Liliana Florincaș 🙏
