Există ființe

Există ființe care vindecă cu tăcerea lor.
‍️Există ființe care vindecă cu cuvintele lor.
Există ființe care vindecă cu compania lor.
‍️Există ființe care vindecă cu prezența lor.
‍️Există ființe care vindecă prin absența lor.
Există ființe care vindecă cu magia lor.
‍️Există ființe care vindecă cu ascultarea lor.
Există ființe care vindecă cu privirea lor.
Există ființe care vindecă fiind ele însele.
Există ființe care vindecă fără să te atingă fizic, pentru că ți-au atins deja Sufletul.
Ele există, eu le-am văzut!

VINEREA MARE SAU VINEREA PATIMILOR

Vinerea Mare e Vinerea Patimilor, zi de doliu pentru creştinii adevăraţi. Astăzi este Ziua Mută, zi de nerostire şi de împărtăşire a patimilor cristice, de purtat Crucea pe care fariseii l-au făcut una cu lemnul pe Acela care s-a jertfit pe Sine întru salvarea păcătoşilor.

Şi l-au trădat, l-au judecat şi l-au pus între tâlhari, ca să-i mântuie şi pe aceia.

„Cu cei răi, Hristoase,

Ca un răufăcător

Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toţi

Şi ne-ai scos din amăgirea celui rău.”

Zi de meditaţie şi rugăciune, de purificare trupească şi sufletească. Asceza care sapă în trupul versatil al memoriei trebuie să ne pogoare în spirit gândul de rugăciune la Prohodul Domnului, în piatra care se va mişca să-i facă loc în Eternitate celui răstignit între tâlhari:

„În mormânt, Viaţă,

Pus ai fost, Hristoase,

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,

Plecăciunea Ta cea multă preamărind.„

Zi de smerenie şi de întrebări pentru conştiinţa adormită de păcate lumeşti, care muşcă din întreg partea leului, a Bunei - Credinţe, a Adevărului, a Binelui.

Omenirii i s-a dat o zi întreagă spre a plânge jertfa Mântuitorului şi spre a se Căi, dar puţini sunt cei care cunosc Calea, aşa că multă va fi truda lor spre a se îndrepta şi grea: „Şi ne izbăveşte de cel rău”.

De nepreţuit este omul care luptă pentru dreptate şi pentru binele semenilor săi, care iartă fără să judece, care sare în ajutorul celor sunt târâţi în noroiul calomniei şi al defăimării, care stă faţă către faţă cu Adevărul, nu cu Linguşirea!

Aşa ne-a fost lăsată: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor”, adică a celor simpli şi curaţi, care se ghidează în efemera lor existenţă pe valorile moştenite din neamul bun: respectul şi recunoştinţa.

Zi de mulţumire şi de iubire pentru cei de aproape!

De iertare pentru cei orbi de lucire calpă. Ei merită iertarea, pentru că, la rândul lor, vor cădea în mrejele Răului, atraşi de sunetul de sirenă al tingirilor ruginite cu care fariseii îşi cântă preamărirea.

În fiecare an, în Vinerea Neagră, Mântuitorul îşi poartă Crucea pentru fiecare dintre noi, dar tot mai puţini sunt cei care înţeleg măsura Durerii şi a Suferinţei Lui.

Între Fiul Omului şi Dumnezeu, oamenii de rând nu vor fi niciodată în stare să străbată drumul de spini al Golgotei, căci prea mare e povara necredinţei lor şi a trufiei.

E Ziua în care propriile gânduri ar trebui să ne fie de ajuns, iar apa izbăvitoare a credinţei în Bine să ne ţină de foame şi de sete pământească.

„Săvârşitu-s-a.”

Şi nu uita, Creştine, că „Domnul a dat, Domnul a luat”, şi că nu-i alt chip decât triumful Dreptăţii celei fără de umbră şi păcat, căci:

„Să te pârască poate oricine, dar să te vândă nu poate decât acela care mănâncă pâine cu tine.

Rău poate să-ţi facă orice semen, cât de străin şi de depărtat ar fi de tine, dar cel mai mare rău nu ţi-l poate face decât acela care neapărat îţi stă cel mai aproape. De aceea, nici durere mai mare nu poate produce nimeni pe lume, ca acela de la care ai dreptul să aştepţi cea mai mare bucurie.

Dragă suflete care ai avut pe lume harul de a avea un învăţător din pâinea căruia te hrăneşti, fii cu luare-aminte şi nu lăsa nici un fel de gând satanic să-ţi pătrundă în inimă împotriva învăţătorului tău!

Oricât de mare îţi pare fericirea pe care ai putea să ţi-o cumperi prin vânzarea binefăcătorului tău, nu o dori! Oricât de mare rău ţi s-ar părea că ţi-a făcut el, nu dori niciodată să te răzbuni pe părintele tău, pe învăţătorul tău, pe binefăcătorul tău, căci preţul cu care îl vei vinde şi săgeata cu care îl vei străpunge vor arde în vecii vecilor mâinile şi inima ta.”

Extras din Preotul martir Constantin Sârbu

Citatul zilei

În această lume săracă şi urâtă, toţi cerşim câte ceva.  Stăm la colțurile străzii cu sufletul făcut căuş şi cerşim după puțină omenie, după puțină dragoste. 

Dar cel mai adesea sufletul se usucă sub privirile celor prea grăbiți și prea ocupați în mijlocul cărora ne ducem zilele. Pentru că... cel care nu va da, nu va primi niciodată."

Nicolae lorga

ULTIMA SĂRUTARE A MAICII DOMNULUI

- "SĂRUTAREA SUFLETULUI" SAU "SĂRUTAREA ÎNGERILOR" -

SĂRUTAREA DE SUB CRUCE; AȘA SE NUMEȘTE ICOANA, AȘA SE NUMEȘTE ȘI POVESTEA!

(... o poveste de despărțire cu multă iubire!)

"Am rugat- o pe Maria Magdalena să ia crinii și să ne dea coșul pentru a pune în el cârpele însângerate.

Nicodim îmi dădea la mână feșele înmuiate în apă de aloe și vin, pentru spălat, iar Iosif, ulei, unsori aromate și mirodenii...

Am tras cu atenție primul piron din mână, pe care l-a luat Iosif. Apoi Nicodim İ-a spălat palmele, degetele și le-a uns. Am scos pironul al doilea, pe care l-a luat Nicodim.

Coroana de spini era tare îndesată pe cap, și, silindu-mă să o scot, m- am rugat în gând" Doamne, ajută- mă să nu rup Sfânta-Ți frunte mai mult"

Atunci mi-a venit ideea să torn de jur împrejurul coroanei de spini, ulei cât mai mult, și astfel cele trei nuiele din care era împletită s-au desprins lesnicios, lăsând spinii în cap. Coroana fără de spini a fost luată de Manachen.

Doamne, Dumnezeule mare!!!... tot creștetul era numai cocoloașe de sânge închegat, amestecat cu păr.

İ-am spălat capul, İ l-am masat cu ulei de migdale și am cules toți spinii înfipți în piele.

Au fost patruzeci și doi și i-am vârât într-un buzunar al meu.

În locul lor, au rămas tot atâtea găuri.

İ-am uns pielea cu aromate și mirodenii, İ-am pieptănat barba, pe care o curățasem de scuipat și de sânge.

Fața și chipul fuseseră numai șiroaie de sânge închegat.

Dar când am ajuns la umeri și la spate, am crezut că mă pierd, căci, până la brâu, era o masă de carne tocată și ciopârțită. În douăzeci și șase de ani, cât am practicat medicina, am întâlnit tot felul de chinuiți, rupți, flagelați, arși, ciopârțiți, cu ochii scoși, jupuiți, dar n-am văzut un spate așa sfărâmat.

Vai, câtă durere îndurase!

Și fără să murmure, măcar!

De aceea, pe drumul Golgotei, cădea la tot pasul. Deși bărbați, toți plângeam, inclusiv încercatul Antonius. Numai eu și cu Manachen ne-am ținut firea, însă mulțumită licorii băută din timp, care nu-și pierduse încă efectul.

Văzându-i cum hohotesc, le-am șoptit:

- Întoarceți-vă capetele spre noi, să nu mai vadă Maria că plângeți, că o ucideți.

Manachen L-a ținut în sus, pe când eu İ-am spălat spatele, L-am acoperit cu mirodenii, L-am dat cu unsori, L-am acoperit cu o fașă curată, după care am pus, între El și cruce, alt așternut de cârpe și apoi am trecut mai departe.

Tot restul trupului era numai șiroaie de sânge închegat.

În picioarele răsucite unul peste altul bătuseră un piron cât degetul mare de gros și lung de un cot.A vrut să-l ia Dionisos.

I-am șoptit: "-E al tău. Dar nu acum" Și l-am vârât în buzunarul jiletcii mele.

Ocupat cum eram, nu am băgat de seamă că se înnoptase. Abia când Manache ne-a spus să privim în sus, am observat întunericul dimprejur, iar când am ridicat ochii, am văzut deasupra capetelor noastre o splendoare de nor de forma unui disc, mare cât roata carului, având culorile curcubeului și răspândind o lumină mângâietoare.

Tot Manachen ne-a șoptit:

-Prezența lui Dumnezeu e cu noi! Curcubeul este simbolul cerului și al lui Dumnezeu!...

M-am ridicat în picioare ca să privesc mai cu luare-aminte feericul nor. Abia atunci urechile mi-au vibrat, percepând o melodie armonioasă, ca un ecou îndepărtat; nu mi-am dat seama pe loc dacă era vocală sau instrumentală; știu doar că mă umplea de încântare și distingeam doar cuvintele:

" Osana, Osana, Osana..."

În același timp am simțit o mireasmă balsamică, de parcă intrasem într-o grădină și toate florile se întreceau să-mi dezmierde nările și întreaga ființă cu proaspătul și suavul parfum pe care îl răspândea. Nicodim m-a trezit din visare.

Trebuie să punem trupul pe pat.

L-am înfășurat în giulgiu, L-am trecut trecut binișor pe năsălie și am pornit spre groapă, urmați de femei. Feericul nor înainta odată cu noi, oprindu-se în același timp cu micul cortegiu, deasupra gropii. Alături de mormânt am așezat năsălia, de care s-a apropiat

Maria-Mamă și a îngenuncheat împreună cu noi.

Mă uitam la ea. Era o adevărată Mater Dolorosa. Câtă umilință, câtă supunere și ascultare față de voia lui Dumnezeu!

În același timp decență, demnitate și noblețe imperială.

În necuprinsa-i durere sufletul ei plângea... Maria-Mama, a vârât mâna pe sub ceafa Fiului ei, I-a înălțat puțin capul, s-a aplecat și I-a atins obrazul de-al ei, dându-İ "Sărutul sufletului"...

... Sărutul sufletului este pură atingere, de la obraz la obraz, este sărutul Ingerilor din Cer.

Punându-I apoi capul, cu mare grijă, la loc s-a retras în colțul stâng al gropii, lângă Ioan, pe când Nicodim făcea ultimele pregătiri înaintea îngropăciunii. Eu priveam cu luare- aminte scena pe care o aveam în față: la fiecare colț al gropii era o Marie îndoliată;"

Povestea Micului Suflet

“Odată a existat un Suflet Mic, care i-a declarat lui Dumnezeu:

– Ştiu cine sunt!

Şi Dumnezeu a răspuns:

– Ce-mi spui e minunat! Şi cine eşti tu?

Micul suflet a strigat:

– Eu sunt Lumina!

Dumnezeu a zâmbit cu drag:

– Ai dreptate! Eşti, într-adevăr, Lumina.

Micul Suflet era extrem de fericit; Tocmai desluşise misterul pe care întreg Regatul dorea să-l descopere.

– Uau!, spunea Micul Suflet, asta e grozav!

Dar curând, doar a şti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a început să-şi dorească să fie ceea ce tocmai descoperise că este. Şi astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufleţelele care-şi doresc să fie Ceea ce Sunt cu Adevărat) şi i-a spus:

– Acum, că ştiu ce sunt, pot să şi fiu ceea ce sunt?

– Adică vrei să FII Ceea ce EŞTI cu Adevărat?, îl întrebă Dumnezeu.

– Păi, răspunse el, una este să ştiu ce sunt, şi cu totul alta e să fiu ceea ce sunt. Vreau să simt cum e să fiu Lumina.

– Dar tu chiar Eşti Lumina!, îi răspunse Dumnezeu cu un zâmbet larg.

– Într-adevăr! Dar eu chiar vreau să simt cum e să fii Lumină, se tot plângea Micul Suflet.

– Aşa deci?, răspunse Dumnezeu râzând în barba-i, ar fi trebuit să-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.

Atunci privirea lui Dumnezeu se schimbă:

– Ar fi totuşi un lucru.

– Ce? Întrebă Sufleţelul.

– Păi, nu există decât Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce eşti tu şi, astfel, nu există nici o modalitate prin care tu să trăieşti experienţa a Ceea ce Eşti, atâta vreme cât nu există opusul a ceea ce eşti.

– Adică?, întrebă confuz, Micul Suflet.

– Hai să ne gândim în felul următor, îi spuse Dumnezeu: tu eşti ca o lumânare în Soare. Eşti acolo împreună cu alte milioane, miliarde de lumânări, pentru a crea Soarele. Şi Soarele nu ar fi el însuşi fără de tine; el nu ar fi Soarele, fără una din lumânările sale. Şi fără tine, el nu ar mai fi Soarele, pentru că nu ar mai străluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea să te cunoşti pe tine însuţi ca fiind Lumină, când tu eşti în Lumină?

– Păi, îi răspunse Sufleţelul, tu eşti Dumnezeul, gândeşte-te la o soluţie.

Dumnezeu zâmbi din nou şi-i spuse:

– Am găsit deja soluţia. Pentru că nu te poţi vedea ca fiind Lumină, atâta vreme cât tu eşti în

Lumină, atunci te vom înconjura cu întuneric.

– Ce este întunericul?, întrebă Micul Suflet.

– Este ceea ce tu nu eşti.

– Îmi va fi frică de întuneric?, întrebă Micul Suflet.

– Doar dacă alegi tu să-ţi fie frică. Nu are, de fapt, de ce să-ţi fie teamă, decât dacă tu decizi asta. Vezi tu, noi ne jucăm; doar ne prefacem că e întuneric.

– Aaa! Exclamă Micul Suflet, deja m-am liniştit.

Apoi Dumnezeu îi explică faptul că pentru a putea trăi o experienţă anume, va fi necesar să apară exact opusul stării respective:

– Şi asta este un mare dar, pentru că fără el, nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea să cunoşti Căldura, fără ajutorul Frigului, Sus fără Jos, Rapid fără Încet, Stânga fără Dreapta, Aici fără Acolo, Acum fără Atunci. Şi astfel, încheie Dumnezeu, să nu ridici pumnul ori vocea împotriva întunericului, sau să-l blestemi. În schimb, fii Lumină în Întuneric şi nu te întrista din cauza lui. Atunci vei şti Cine Eşti cu Adevărat şi toţi ceilalţi vor şti asta. Lasă-ţi Lumina să strălucească, pentru ca şi ceilalţi să afle cât eşti de special.

– Vrei să spui că e în regulă să-i las pe cei din jurul meu să vadă cât de special sunt?, întrebă Micul Suflet.

– Bineînţeles! Răspunse Dumnezeu râzând; este perfect în regulă! Dar aminteşte-ţi că ”special” nu înseamnă “mai bun”. Toţii sunt speciali, fiecare în felul său. Deşi mulţi dintre ei au uitat lucrul acesta. Îşi vor da seama că este în ordine să se considere şi ei speciali la rândul lor, doar atunci când tu vei reuşi să accepţi că tu eşti special.

– Minunat!, râdea Micul Suflet sărind în sus de bucurie, pot să fiu oricât de special îmi doresc!

– Şi poţi să începi lucrul acesta, chiar acum!, îi mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie, împreună cu Micul Suflet. Apoi, îl întrebă:

– În ce mod îţi doreşti tu să fii special?

– Nu înţeleg. Răspunse Micul Suflet.

– Păi, a fi Lumină înseamnă a fi special, şi a fi special are multe aspecte. Este special să fii bun. Este special să fii blând. Este special să fii creativ. Este special să fii răbdător. Poţi să-mi spui în ce fel ai mai putea să fii special?

Micul Suflet a rămas tăcut pentru un moment:

– Mă pot gândi la multe feluri de a fi special!, exclamă Micul Suflet. Este special să fii de ajutor. Este special să fii darnic. Este special să fii prietenos. Este special să fii bun faţă de alţii.

– Într-adevăr, îi răspunse Dumnezeu, iar tu poţi să fii toate acestea, sau orice parte îţi doreşti, oricând! Asta înseamnă să fii Lumină.

– Ştiu! Ştiu! Ştiu ce vreau să fiu! Strigă Micul Suflet cu mult entuziasm. Vreau să fiu special, fiind iertător. E ceva special să ierţi?

– O, da! E foarte special.

– Ce bine! Asta vreau să fiu! Vreau să fiu iertător! Vreau să trăiesc experienţa a ce înseamnă să fii iertător.

– Bun, spuse Dumnezeu, dar înainte e important să ştii ceva.

Micul Suflet devenea puţin nerăbdător. Părea că mereu apar unele complicaţii.

– Ce anume ar trebui să ştiu?, oftă Micul Suflet.

– Nu ai pe cine să ierţi.

– Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.

– Nimeni! Răspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu există nici măcar un suflet în toată creaţia care să fie mai puţin decât perfect. Uită-te în jurul tău!

Abia atunci observă Micul Suflet marea mulţime ce se adunase în jur. O mulţime de suflete veniseră din toată împărăţia, pentru că se răspândise vorba cum că Micul Suflet purta această conversaţie cu Dumnezeu şi cu toţii erau curioşi să o audă. Privind în jurul lui, Micul Suflet a trebuit să-i dea dreptate: nu exista nimeni mai puţin minunat, mai puţin magnific, mai puţin perfect decât el însuşi. Atât de minunată şi strălucitoare era mulţimea din jur, încât Micul Suflet abia o putea privi.

– Atunci pe cine ai putea ierta?, întrebă Dumnezeu.

– Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se îmbufnă Micul Suflet. Îmi doream să trăiesc experiența iertării. Doream să aflu cât e de special să fii iertător.

Şi astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e să fii trist.

Dar chiar atunci, un Suflet Prietenos ieşi din mulţime şi se apropie.

– Nu te întrista Suflet Micuţ, îi spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.

– Da?!?, se lumină Micul Suflet, dar cum?

– Îţi voi aduce pe cineva pe care să ierţi.

– Poţi face tu acest lucru?

– Cu siguranţă! Ciripi Sufletul cel Prietenos, pot să apar în viaţa ta următoare şi să mă comport în aşa fel, încât tu să ai pe cine ierta.

– Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta?, întrebă Micul Suflet. Tu, care eşti o fiinţă atât de perfectă! Tu, care vibrezi atât de puternic, încât abia te pot privi. Ce te-ar putea face să vrei să-ţi încetineşti vibraţia atât de mult, încât Lumina pe care o radiezi acum să se transforme într-un Întuneric dens? Ce te-ar putea face, pe tine – care eşti atât de uşor, încât dansezi deasupra stelelor şi te mişti prin împărăţie cu viteza gândului – să apari în viaţa mea şi să comiţi astfel de lucruri?

Micul Suflet fu suprins de răspuns.

– Nu fi atât de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, şi tu ai făcut acelaşi lucru pentru mine. Nu-ţi aminteşti? Ohooo, am dansat de multe ori împreună, noi doi. Am dansat împreună de-a lungul veacurilor. Ne-am jucat împreună de multe ori şi în multe locuri. Tu doar nu-ţi aminteşti. Am fost amândoi un Tot.

Împreună am fost Sus-ul şi Jos-ul, Stânga şi Dreapta, Aici şi Acolo, Acum şi Atunci. Am fost Femeia şi Bărbatul, Bunul şi Răul, am fost amândoi şi Victima şi Agresorul. Astfel ne-am întâlnit de nenumărate ori, noi doi, fiecare aducându-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea trăi experienţa a Ceea ce Suntem cu Adevărat.

Sufletul cel Prietenos explică mai departe: Voi veni în viaţa ta următoare şi voi fi «cel rău» de data asta. Îţi voi face nişte lucruri groaznice, şi abia atunci tu vei putea trăi experienţa a ceea ce înseamnă să fii Cel care Iartă.

– Dar ce anume îmi vei face de va fi atât de înspăimântător?, întrebă Micul Suflet, puţin speriat.

– Păi, ne vom gândi noi împreună la ceva, răspunse Sufletul cel Prietenos, făcându-i un semn cu ochiul.

Sufletul cel Prietenos deveni deodată serios şi spuse cu o voce slabă:

– Ai avut dreptate înainte, să ştii.

– La ce te referi?

– Va trebui să-mi încetinesc vibraţiile şi să devin violent, pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea plăcute. Va trebui să mă prefac că sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt. Aş avea o favoare să-ţi cer.

– Cere-mi orice!, strigă Micul Suflet, începând să danseze şi să cânte: Voi putea fi Iertător! Voi putea fi Iertător!

Atunci Micul Suflet observă că Sufletul cel Prietenos rămase foarte tăcut.

– Ce anume doreşti să-mi ceri? Ce aş putea să fac pentru tine? Eşti un înger că faci toate acestea pentru mine.

– Bineînţeles că Sufletul cel Prietenos este un înger, interveni Dumnezeu. Toţi sunt îngeri. Aminteşte-ţi asta mereu: Eu vă trimit doar îngeri!

Şi atunci Micul Suflet nu-şi dori nimic mai mult decât să îndeplinească dorinţa prietenului său:

– Ce pot să fac pentru tine?

Sufletul cel Prietenos răspunse:

– Atunci când te voi lovi şi te voi izbi, în momentele în care îţi voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea să ţi le imaginezi, în chiar acel moment, aminteşte-ţi te rog Cine Sunt cu Adevărat.

– Oooo, îmi voi aminti!, plângea Micul Suflet, îţi promit! Mi te voi aminti exact aşa cum eşti acum, aici.

– Bine, răspunse Prietenul său, pentru că, vezi tu, eu mă voi preface atât de bine, încât voi uita şi eu la rândul meu. Şi dacă nu îţi vei aminti tu cine Sunt cu Adevărat, s-ar putea să nu mai fiu în stare să-mi reamintesc pentru o perioadă lungă de timp. Şi dacă uit Cine Sunt, s-ar putea ca şi tu să uiţi Cine Eşti. Şi astfel vom fi amândoi pierduţi. Va fi nevoie ca un alt suflet să vină şi să ne amintească amândurora Cine Suntem.

– Nu, nu vom uita, îi promise Micul Suflet, îţi voi reaminti eu. Şi îţi voi mulţumi că mi-ai adus acest dar – şansa de a trăi experienţa a Cine Sunt cu Adevărat.

Şi astfel, cei doi căzură de acord. Micul Suflet îşi începu noua viaţă, emoţionat să fie Lumină, ceea ce era foarte special şi era entuziasmat să facă parte din acel ceva foarte special, numit Iertare.

Micul Suflet aştepta cu nerăbdare să fie în stare să trăiască experiența Iertării şi să-i mulţumească oricărui suflet care făcea ca acest lucru să fie posibil. Şi, ori de câte ori un nou suflet apărea în preajma lui – chiar dacă acel nou suflet îi aducea bucurie ori tristeţe – dar mai ales dacă îi aducea tristeţe – Micul Suflet îşi amintea ce-i spusese Dumnezeu:

– Adu-ţi aminte: eu vă trimit doar îngeri.” 

Neale Donald Walsch

Romanian GOLOV-20 Meditation

LEGENDA BRADULUI
Intr-o zi ,a început să plouă mult cu a grindină cât oul de găină.
Iisus Hristos si Sfantul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri, si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor , unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori???
Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost .El a spus:
-"Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar, daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese ."
Zis si facut .
Domnul Iisus si Petru au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic.
Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru, pe cer... ... Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad:
-"Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati.Fie ca, de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa -l pastrezi vesnic.Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca asa cum se cuvine. Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau , ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie."
Numai ce zise acestea si Cel Sfant disparu impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina.
A ramas in padure, insa, bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca... ...Aceasta este povestea bradului nemuritor .