""Motto:"
Există tăceri care spun multe, așa cum există cuvinte care nu spun nimic".
Edith Piaf
"Pe 19 decembrie 1915 se năștea, în plină stradă, cea care avea să fie supranumită" Vrăbiuța" muzicii mondiale. De altfel, viața ei se va desfășura pe stradă pînă la vîrsta de 20 de ani. Mama ei era o artistă ambulantă, iar tatăl un chipeș contorsionist, Louis Gassion. Mama ei, Anita, era o bețivă înrăită. Cînd vine într-o permisie, tatăl o găsește pe micuța Edith într-o cocioabă grețoasă, sugînd din biberon lapte amestecat cu vin. O ia de -acolo și o duce la propria lui mamă, care conducea un bordel. Între 2 și 7 ani, Edith se însănătoșește, apoi înflorește printre angajatele bordelului. De aici vine și marea tandrețe pe care o va păstra toată viața pentru prostituate.
Mai tîrziu, tatăl ei, Louis Gassion, fără un ban, vine și o ia cu el la drum pe micuța Edith. Dormeau pe unde apucau. Edith Piaf își amintește mai tîrziu că n-a zărit-o pe maică-sa decît o dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: "Aia de-acolo e maică-ta, poți să i dai un pupic dacă vrei."
Într-o zi de colectare a mărunțișului, pe cînd avea 10 ani , Edith cîntă, iar tatăl ei vede asta ca pe un bonus: vor face echipă pînă la 15 ani, cînd se aventurează, de una singură, prin cazărmi.
Încă din primele cîștiguri, își întreține financiar tatăl și mama - atunci când o localizează - cu senzația că întoarce roata destinului.
Tatăl ei va muri de alcoolism în 1944, iar mama dintr-o supradoză, în 1945, dar Piaf a reușit să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea.Totuși, va cînta despre tați și despre bărbați cu un zel neobișnuit; niciodată despre mame și femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cîntecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l a primit din partea lor.
Edith Piaf a avut o viață tumultoasă. În 1944 îl cunoaște pe tînărul și femecătorul Yves Montand. Se îndrăgostește de el, de talentul lui, de stîngăcia și timiditatea lui.
Anii 50 reprezintă anii de glorie ai cîntăreței: concerte explozive, cîntece care devin imediat succese internaționale. Perioadele lungi de efort necruțător, alternate cu zile de cure de dezintoxicare, îi afectează grav sănătatea. În 1958, topurile britanice, destul de exclusiviste, includ pe primele locuri șansoneta Milord, care devine hit european. Mai tîrziu, în același an, Edith suferă un accident de mașină în urma căruia se alege cu răni grave pe față.
În 1960, în timpul unui concert la NewYork, vomită sînge pe scenă și leșină. Este internată de urgență și i se face o operație la stomac. Dar nu se oprește aici. Chiar și așa, este hotărâtă să își termine concertele programate și, din nou, leșină pe scenă la Stockholm. De data aceasta medicii o obligă să se întoarcă la Paris.
Revine după o perioadă scurtă de convalescență în studiourile de înregistrare. Un compozitor celebru al Franței i a dăruit melodia pereche a sufletului ei:"Non, je ne regrette rien". O va cînta nu numai pentru cei de atunci, ci și pentru eternitate. Din cauza suferinței, a patimilor îndurate, Piaf arăta la 45 de ani ca o femeie trecută de 60. În iarna lui 1961 îl cunoaște pe cel care avea să i devină al doilea soț. Și ultimul.
Theo Lambouka, un grec cu jumătatea vîrstei ei, o îngrijește cu devotament. Bîrfele îi înconjurau, deoarece nimeni nu putea crede că un tînăr frumos poate fi îndrăgostit de o femeie cu mulți ani, măcinați de abuzuri și suferințe. Îl învață să cînte, îi găsește nume de scenă - Sarapo. Iubirea lui o ajută să și recapete puterile, astfel că se căsătoresc în 1962, iar Piaf își reia cariera artistică. În ciuda slăbiciunii fizice - într-una din seri abia se mai putea ține pe picioare - vocea lui Piaf răscolește sufletele celor care o ascultă. După o altă serie de înregistrări, la începutul anului 1963 Edith Piaf intră în comă. Are cancer. Sarapo, împreună cu sora ei, o duc la reședința lor din riviera franceză pentru a o îngriji. Pe 11 octombrie, cu ochii umeziți de lacrimi, moare, în aceeași zi cu Jean Cocteau, marele ei prieten dramaturg. Trupul ei a fost dus în taină la Paris. Arhiepiscopul de Paris a refuzat să îi facă slujba de înmormântare, din cauza trecutului ei mult prea tumultos.
Dar pentru ea s-au rugat peste 40 000 de oameni, veniți la cimitirul Pere Lachaise. Prieteni, iubiți, compozitori, artiști, necunoscuți, anonimi îndrăgostiți de muzica ei au venit să o conducă pe ultimul drum.
Edith Piaf n-a murit. Se odihnește doar puțin, revine mereu în orice colț al lumii unde se aud primele acorduri, apoi vocea gravă, cu umbre de tristețe și bucurii frînte. Ne cîntă cînd avem răgaz de cîteva clipe în iubire sau dor."
Așa plecă Piaf
Evgheni Evtușenko
Și-a fost Parisul... Sala de concerte...
Și, preț de-o oră, tropăit și praf,
lascive șolduri, bancuri, noi oferte,
într-un cuvânt - anexa la Piaf.
Și iat-o: idol de grosolănie,
să-ți scuipi în sîn, nu alta! Ca și cum,
ușa greșind, o biată tragedie
în carnaval ar fi pătruns acum.
Și peste întregul balamuc, suavă,
s-a ridicat, sleită de puteri -
o bufnicioară tristă și bolnavă,
cu aripile frînte de căderi.
Scundă, boită, mică și plăpîndă,
tușind ușor, c-un licăr în priviri,
în mijlocul tău, epocă, la pîndă,
stătea pe piciorușele subțiri.
Privea la noi, cum ar privi spre Sena,
abrupt, mai înainte de-a cădea,
și-aș fi escaladat în grabă scena,
s-o țin, să nu se prăbușească-n ea.
Dar iată, mîna ei zvîcni ca unsă
și-orchestra se porni de dedesubt
și-ntreaga ei făptură fu pătrunsă,
de parcă numai muzică-ar fi supt.
Zbura spre noi, în inimi să se-mplînte,
sub greutatea ochilor arzând,
cînd trupu-i ciopîrțit porni să cînte,
suind în slăvi, abisuri coborând.
Un rîs și-un plîns în hohot, totodată,
delirul ierbii, șoaptă de canaf
ori urlet de sirenă-nfierbîntată,
era chiar ea, era chiar ea - Piaf.
Alarme, focuri, ploi torențiale,
și gemete și scîncete și pași
se-amestecau în cîntecele sale...
Ce farsă! Ne crezusem uriași!
În glasul ei dezastru și credință
și stele și extazuri și dureri.
Ea să ne țină-n brațe-avu putință,
pe noi, închipuiții Gulliveri.
Și-n ciuda morții ce-și iuțise pînda -
prin vocea ei de-artist adevărat,
artiștii noi își deslușeau izbînda,
chiar dacă-n lacrimi ochii și-au scăldat.