Edith Piaf

 ""Motto:"

Există tăceri care spun multe, așa cum există cuvinte care nu spun nimic".

Edith Piaf

"Pe 19 decembrie 1915 se năștea, în plină stradă, cea care avea să fie supranumită" Vrăbiuța" muzicii mondiale. De altfel, viața ei se va desfășura pe stradă pînă la vîrsta de 20 de ani. Mama ei era o artistă ambulantă, iar tatăl un chipeș contorsionist, Louis Gassion. Mama ei, Anita, era o bețivă înrăită. Cînd vine într-o permisie, tatăl o găsește pe micuța Edith într-o cocioabă grețoasă, sugînd din biberon lapte amestecat cu vin. O ia de -acolo și o duce la propria lui mamă, care conducea un bordel. Între 2 și 7 ani, Edith se însănătoșește, apoi înflorește printre angajatele bordelului. De aici vine și marea tandrețe pe care o va păstra toată viața pentru prostituate.

Mai tîrziu, tatăl ei, Louis Gassion, fără un ban, vine și o ia cu el la drum pe micuța Edith. Dormeau pe unde apucau. Edith Piaf își amintește mai tîrziu că n-a zărit-o pe maică-sa decît o dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: "Aia de-acolo e maică-ta, poți să i dai un pupic dacă vrei."

Într-o zi de colectare a mărunțișului, pe cînd avea 10 ani , Edith cîntă, iar tatăl ei vede asta ca pe un bonus: vor face echipă pînă la 15 ani, cînd se aventurează, de una singură, prin cazărmi.

Încă din primele cîștiguri, își întreține financiar tatăl și mama - atunci când o localizează - cu senzația că întoarce roata destinului.

Tatăl ei va muri de alcoolism în 1944, iar mama dintr-o supradoză, în 1945, dar Piaf a reușit să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea.Totuși, va cînta despre tați și despre bărbați cu un zel neobișnuit; niciodată despre mame și femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cîntecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l a primit din partea lor.

Edith Piaf a avut o viață tumultoasă. În 1944 îl cunoaște pe tînărul și femecătorul Yves Montand. Se îndrăgostește de el, de talentul lui, de stîngăcia și timiditatea lui.

Anii 50 reprezintă anii de glorie ai cîntăreței: concerte explozive, cîntece care devin imediat succese internaționale. Perioadele lungi de efort necruțător, alternate cu zile de cure de dezintoxicare, îi afectează grav sănătatea. În 1958, topurile britanice, destul de exclusiviste, includ pe primele locuri șansoneta Milord, care devine hit european. Mai tîrziu, în același an, Edith suferă un accident de mașină în urma căruia se alege cu răni grave pe față.

În 1960, în timpul unui concert la NewYork, vomită sînge pe scenă și leșină. Este internată de urgență și i se face o operație la stomac. Dar nu se oprește aici. Chiar și așa, este hotărâtă să își termine concertele programate și, din nou, leșină pe scenă la Stockholm. De data aceasta medicii o obligă să se întoarcă la Paris.

Revine după o perioadă scurtă de convalescență în studiourile de înregistrare. Un compozitor celebru al Franței i a dăruit melodia pereche a sufletului ei:"Non, je ne regrette rien". O va cînta nu numai pentru cei de atunci, ci și pentru eternitate. Din cauza suferinței, a patimilor îndurate, Piaf arăta la 45 de ani ca o femeie trecută de 60. În iarna lui 1961 îl cunoaște pe cel care avea să i devină al doilea soț. Și ultimul.

Theo Lambouka, un grec cu jumătatea vîrstei ei, o îngrijește cu devotament. Bîrfele îi înconjurau, deoarece nimeni nu putea crede că un tînăr frumos poate fi îndrăgostit de o femeie cu mulți ani, măcinați de abuzuri și suferințe. Îl învață să cînte, îi găsește nume de scenă - Sarapo. Iubirea lui o ajută să și recapete puterile, astfel că se căsătoresc în 1962, iar Piaf își reia cariera artistică. În ciuda slăbiciunii fizice - într-una din seri abia se mai putea ține pe picioare - vocea lui Piaf răscolește sufletele celor care o ascultă. După o altă serie de înregistrări, la începutul anului 1963 Edith Piaf intră în comă. Are cancer. Sarapo, împreună cu sora ei, o duc la reședința lor din riviera franceză pentru a o îngriji. Pe 11 octombrie, cu ochii umeziți de lacrimi, moare, în aceeași zi cu Jean Cocteau, marele ei prieten dramaturg. Trupul ei a fost dus în taină la Paris. Arhiepiscopul de Paris a refuzat să îi facă slujba de înmormântare, din cauza trecutului ei mult prea tumultos.

Dar pentru ea s-au rugat peste 40 000 de oameni, veniți la cimitirul Pere Lachaise. Prieteni, iubiți, compozitori, artiști, necunoscuți, anonimi îndrăgostiți de muzica ei au venit să o conducă pe ultimul drum.

Edith Piaf n-a murit. Se odihnește doar puțin, revine mereu în orice colț al lumii unde se aud primele acorduri, apoi vocea gravă, cu umbre de tristețe și bucurii frînte. Ne cîntă cînd avem răgaz de cîteva clipe în iubire sau dor."

Așa plecă Piaf

Evgheni Evtușenko

Și-a fost Parisul... Sala de concerte...

Și, preț de-o oră, tropăit și praf,

lascive șolduri, bancuri, noi oferte,

într-un cuvânt - anexa la Piaf.

Și iat-o: idol de grosolănie,

să-ți scuipi în sîn, nu alta! Ca și cum,

ușa greșind, o biată tragedie

în carnaval ar fi pătruns acum.

Și peste întregul balamuc, suavă,

s-a ridicat, sleită de puteri -

o bufnicioară tristă și bolnavă,

cu aripile frînte de căderi.

Scundă, boită, mică și plăpîndă,

tușind ușor, c-un licăr în priviri,

în mijlocul tău, epocă, la pîndă,

stătea pe piciorușele subțiri.

Privea la noi, cum ar privi spre Sena,

abrupt, mai înainte de-a cădea,

și-aș fi escaladat în grabă scena,

s-o țin, să nu se prăbușească-n ea.

Dar iată, mîna ei zvîcni ca unsă

și-orchestra se porni de dedesubt

și-ntreaga ei făptură fu pătrunsă,

de parcă numai muzică-ar fi supt.

Zbura spre noi, în inimi să se-mplînte,

sub greutatea ochilor arzând,

cînd trupu-i ciopîrțit porni să cînte,

suind în slăvi, abisuri coborând.

Un rîs și-un plîns în hohot, totodată,

delirul ierbii, șoaptă de canaf

ori urlet de sirenă-nfierbîntată,

era chiar ea, era chiar ea - Piaf.

Alarme, focuri, ploi torențiale,

și gemete și scîncete și pași

se-amestecau în cîntecele sale...

Ce farsă! Ne crezusem uriași!

În glasul ei dezastru și credință

și stele și extazuri și dureri.

Ea să ne țină-n brațe-avu putință,

pe noi, închipuiții Gulliveri.

Și-n ciuda morții ce-și iuțise pînda -

prin vocea ei de-artist adevărat,

artiștii noi își deslușeau izbînda,

chiar dacă-n lacrimi ochii și-au scăldat.

Din scenă ea plecă tunînd, severă,

proorocind furtuni ori flori pe ram -

o bufniță ca o himeră

căzută-n scenă de pe Notre-Dame."

1963

CALEA ÎNŢELEPŢILOR

Motto : Calea cea mai lungă începe tot cu un simplu pas. (aforism oriental)

Cu mulţi ani în urmă traia în sudul Indiei, într-o peşteră de pe multele Arunasala, un mare înţelept, a cărui faimă depăşise cu mult hotarele ţării. El se numea Ramana, iar poporul îi dăduse şi numele de Maharishi (mare înţelept).Ramana trăia în mare simplitate şi totuşi, se considera cel mai fericit om din lume.

Lumea credea cu tărie că Ramana cunoaşte marele secret – secretul căii care duce la fericire, aici pe Pământ, în această viaţă. Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat chiar să-l ameninţe cu moartea, pentru a-i smulge secretul căii spre fericire. Cu cât insistau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, căci Ramana Maharishi tăcea şi fericirea lui era din zi în zi mai mare. Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus cu simplitate :

-Domnule, la fel ca Dumneavoastră, aş vrea şi eu să fiu fericit. Vă rog spuneţi-mi şi mie care este calea spre fericire. Ramana Maharishi, văzând puritatea copilului, i-a zis :

– Ţie îţi voi arăta calea ce duce la fericire. Vino cu mine si fii foarte atent.

Calea aceasta nu este uşoară. De cele mai multe ori, orice cale fără greutăţi nu duce nicăieri.

Calea fericirii e o cale îngustă şi abruptă şi de aceea trebuie, de la iînceput, să mergi pe ea pas cu pas, încet şi cu mare atenţie. Ea este arătată de Dumnezeu numai celor aleşi. Copile, marele secret al căii spre fericire nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci, cu mare concentrare şi convingere, de-a lungul întregii tale vieţi.

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţa ta şi, pentru aceasta, trebuie să-L iubeşti şi să-I fii recunoscător pentru tot ce ai şi pentru toate evenimentele care ţi se întâmplă; să fii mulţumit cu ceea ce ai şi cu ceea ce nu ai ; acest pas se numeste DEVOŢIUNE.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi, în fiecare zi. Când te trezeşti şi înainte de a adormi, spune: „Sunt important, am valoare, sunt capabil, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.” Acest pas se numeşte RESPECT DE SINE.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui ca eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti capabil de iubire şi devotament, iubeşte fără teamă tot ceea ce a creat Dumnezeu în jurul tău ; dacă tu gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi depăşi, atunci propune-ţi obiective în viaţă şi luptă pentru realizarea lor, până când le vei obţine. Acest pas se numeşte MOTIVARE.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei obţine pe a ta. Să nu păstrezi în inima ta ranchiuna împotriva nimănui, căci acest sentiment nefast nu te va lăsa să fii fericit. Trebuie să-L laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu iartă şi uită. Acest pas se numeşte ONESTITATE.

Al cincilea pas este să nu iei absolut nimic, de la nimeni, din ce nu îţi aparţine; aminteşte-ţi că, potrivit legilor implacabile ale naturii, dacă o faci, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare. Acest pas se numeşte CINSTE.

Al şaselea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere fizic, mental sau spiritual; toate fiinţele Pământului au dreptul să fie respectate şi iubite. Acest pas se numeşte NON – VIOLENŢĂ.

Ultimul pas este să observi cu atenţie ce este în jurul tău; să descoperi mereu în fiecare lucru, eveniment, fiinţă, partea lui bună şi nu lipsurile. Ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb. Iubeşte adevărul, chiar dacă el te dezavantajează. Acest pas se numeşte DISCERNĂMÂNT.

Copile, secretul succesului pe calea care duce la fericire are şi un preţ:

Trebuie să renunţi pentru totdeauna la deşertăciunile acestei lumi.

Este foarte greu, dar şi răsplata e foarte mare.

- Swami Venkatesananda

CEALALTĂ MONALISĂ

Puțini știu că Monalisa are încă o versiune, pictată se pare tot de Leonardo da Vinci. Mai tânără și mai surâzătoare, Monalisa din fișet ascunde în egală măsură câteva mistere.

Hugh Blaker, un colecționar de artă din Anglia, a avut parte de șocul vieții sale când a dat peste un tablou misterios în conacul Somerset în 1913. Femeia din portret îi amintea izbitor de celebra Monalisa din Luvru. Și-a dat seama că ar putea fi în fața uneia dintre cele mai importante descoperiri din istoria artei.

Anii au trecut, iar tabloul a ajuns să fie cunoscut drept „Isleworth Monalisa”, după zona din Londra unde Blaker își avea reședința. Fascinant este că această versiune o înfățișează pe Lisa Gherardini mult mai tânără decât în varianta din Luvru, părând să aibă în jur de 21-22 de ani, față de aproximativ 30 în tabloul mai faimos.

Multă vreme, existența acestei versiuni a fost ținută aproape secretă, fiind cunoscută doar de un cerc restrâns de experți și pasionați de artă. Blaker a păstrat tabloul în colecția sa privată până la moarte, în 1936, când a fost achiziționat de colecționarul american Henry Pulitzer.

Teoriile

Una dintre cele mai interesante teorii susține că Leonardo da Vinci ar fi pictat această versiune cu aproximativ 11-12 ani înaintea celei din Luvru. Acest lucru ar explica tinerețea subiectului și anumite diferențe stilistice subtile care se observă între cele două lucrări.

Cercetătorii au observat că fundalul din Isleworth Monalisa este mai puțin elaborat decât cel din versiunea Luvru. Acest aspect a stârnit dezbateri aprinse – unii experți consideră că este dovada că tabloul este neterminat, în timp ce alții argumentează că reprezintă o abordare artistică diferită a lui da Vinci.

Un detaliu amuzant este că, spre deosebire de Monalisa din Luvru, versiunea Isleworth pare să zâmbească mai deschis și mai natural. Acest lucru a dus la glume printre istoricii de artă despre cum Lisa era probabil într-o dispoziție mai bună când a pozat pentru primul portret.

Controversele și misterele

Autenticitatea tabloului Isleworth a stârnit una dintre cele mai aprinse dezbateri din lumea artei moderne. Unii experți au mers până într-acolo încât să organizeze „procese” simbolice pentru a afla dacă este sau nu vorba despre o operă a lui da Vinci, transformând dezbaterile academice în adevărate spectacole teatrale.

O poveste mai puțin cunoscută este cea a restauratorului care, în anii ’70, a avut un vis repetat în care Leonardo da Vinci îi apărea și îi confirma autenticitatea tabloului. Deși anecdota este amuzantă, comunitatea științifică a preferat să se bazeze pe analize mai concrete.

În timpul celui de-al doilea război mondial, tabloul a fost ascuns într-un seif bancar din Elveția, unde a rămas timp de mai multe decenii. Când a fost în sfârșit scos la lumină, mucegaiul care se formase pe ramă a creat un model care, în mod bizar, semăna cu semnătura lui da Vinci.

Este oare un da Vinci?

Analizele moderne au relevat că artistul a folosit pigmenți care erau extrem de rari și scumpi pentru acea perioadă. Un detaliu interesant este prezența unui pigment albastru special, obținut din piatra semi-prețioasă lapis lazuli, care în Renaștere era mai valoros decât aurul.

Studiile cu raze X au dezvăluit că sub stratul de vopsea există numeroase schițe și modificări, caracteristice metodei de lucru a lui da Vinci. Un aspect amuzant este că una dintre aceste schițe pare să arate că inițial, Lisa avea o pălărie enormă, care ar fi arătat destul de ciudat în contextul portretului final.

Cercetătorii au descoperit că lemnul folosit pentru cadrul pânzei provine dintr-un copac care a crescut în aceeași perioadă și regiune cu cel folosit pentru Monalisa din Luvru.

Lisa

Există teorii conform cărora Lisa Gherardini era într-o perioadă dificilă a vieții sale când a pozat pentru versiunea Isleworth. Recent căsătorită cu Francesco del Giocondo, ea se afla în plin proces de adaptare la viața de soție a unui bogat negustor florentin.

Un aspect mai puțin cunoscut este că Lisa avea o pasiune pentru grădinărit, iar unele plante care apar în fundal ar putea fi inspirate din propria ei grădină. Istoricii au găsit documente care arată că ea cheltuia sume considerabile pe semințe rare și plante exotice.

De-a lungul timpului, în jurul tabloului s-au țesut numeroase povești fanteziste. Una dintre cele mai amuzante susține că Lisa ar fi avut o soră geamănă, și că de fapt sunt două persoane diferite în cele două tablouri – o teorie care, deși complet nefondată, continuă să circule printre pasionații de conspirații artistice.

Călătoria secretă

După ce a părăsit atelierul lui da Vinci, tabloul a avut o istorie plină de peripeții. A trecut prin mâinile mai multor colecționari secretoși, a fost ascuns în timpul războaielor și a călătorit prin toată Europa într-un mod aproape clandestin.

O poveste amuzantă spune că într-o perioada, tabloul a fost păstrat într-o bucătărie, deoarece proprietarul credea că umiditatea constantă din acea încăpere ar putea ajuta la conservarea sa. Din fericire, această teorie bizară nu a cauzat daune ireversibile operei de artă.

În timpul unei deplasări în anii ’50, tabloul a fost transportat într-o cutie de vioară pentru a nu atrage atenția. Coincidența a făcut ca vameșii să fie pasionați de muzică și să ceară să vadă instrumentul, moment în care transportatorul a trebuit să pretindă că suferă de o criză de panică pentru a evita inspecția.

Investigațiile moderne

Tehnologia modernă a permis cercetătorilor să descopere detalii fascinante despre procesul de creație. Scanările multispectrale au arătat că artistul a folosit o tehnică unică de aplicare a vopselei în straturi extrem de subțiri, cunoscută ca „sfumato”, caracteristică lui da Vinci.

Analizele computerizate ale zâmbetului din Isleworth Mona Lisa au arătat că acesta este cu 14.2% mai pronunțat decât în versiunea din Luvru. Acest lucru a dus la glume în comunitatea academică despre cum Leonardo ar fi fost probabil mai bun la surprinderea expresiilor faciale în tinerețe. Plus că își amuza mult mai bine modelele.

În 2019, o echipă de cercetători a descoperit accidental că, atunci când este expus la lumină ultravioletă, tabloul dezvăluie un mic desen ascuns în colțul din dreapta jos – ce pare a fi o schiță a unei pisici care doarme, probabil un moment de amuzament al artistului în timpul lucrului.

…………………………..

Descoperirea Isleworth Mona Lisa a forțat istoricii de artă să-și reconsidere multe dintre teoriile despre metodele de lucru ale lui da Vinci. S-a concluzionat că artistul obișnuia să lucreze la mai multe versiuni ale aceluiași subiect, perfecționându-și tehnica și viziunea de-a lungul timpului.

Un aspect interesant este că studenții care studiază arta Renașterii au început să folosească cele două versiuni ale Monalisei ca un fel de „spot the difference game„, încercând să identifice cât mai multe diferențe subtile între ele. Recordul actual este de 267 de diferențe identificate.

Existența acestei versiuni a influențat și piața de artă, creând dezbateri aprinse despre valoarea operelor de artă și autenticitate. Un colecționar excentric s-a oferit odată să cumpere ambele versiuni, propunând să le expună față în față într-un muzeu circular, unde vizitatorii ar fi putut să le privească simultan rotindu-se pe un scaun pivotant.

În prezent, Isleworth Mona Lisa continuă să fie subiect de studiu și fascinație. Noile tehnologii promit să dezvăluie și mai multe secrete ascunse în straturile de vopsea și în tehnicile folosite de artist.

Fundația care deține tabloul în prezent plănuiește să creeze o expoziție itinerantă care să permită publicului să compare direct cele două versiuni prin intermediul realității virtuale. Acest proiect ambițios ar putea revoluționa modul în care publicul interacționează cu arta istorică.

Sursa : Internet