Filmului lui Visconti („Ghepardul”) i s-a reproșat că are lungimi inutile. Și într-adevăr, secvența balului pare că durează cam mult. Pare. Căci dacă cercetăm mai îndeaproape, descoperim o serie de lucruri surprinzătoare și pline de învățăminte. Mai întâi aflăm că acea secvență a balului ține nici mai mult nici mai puțin decât 45 de minute! Există multe filme cuprinzând la un moment dat o lungă serie de scene de bal. Dar toată seria nu are voie să dureze mai mult de 5 până la 7 minute. Zece minute ar fi enorm și ar produce o stare de sigură și puternică plictiseală. Or, balul lui Visconti durează de șase ori și jumătate cât această dimensiune extremă. Și totuși, nu produce decât o foarte, foarte vagă idee că, poate, pe ici pe colo, câteva planuri ar putea, la rigoare, să fie suprimate. Pentru cine cunoaște realitățile cinematografice, aceasta este o performanță.
Explicația fenomenului e tot atât de interesantă ca și fenomenul însuși. Mai întâi, din punct de vedere tehnic, avem aici o curioasă inversare de situații. Balul, și mai ales oamenii dintr-însul, cu toate că-s în continuă mișcare, seamănă tot timpul cu un tablou fix, cu o pictură în ulei. Găsim în acest tablou o adevărată sinteză a tuturor manierelor și procedeelor școlii impresioniste. Găsim divizionismul lui Monet și Sisley, ba chiar și pointillismul lui Signac și Seurat, precum și acea împerechere de intens și dulce din pânzele lui Matisse. (...)
Dar o întrebare subzistă: la ce bun toate acestea? De ce neapărat să „imităm pictura”? Nu știu dacă aș fi putut răspunde la o asemenea întrebare înainte de a fi văzut balul din filmul lui Visconti. Balul de la palatul lui Don Diego zugrăvește, adunat și cuprins într-o singură priveliște, tot sfâșietorul subiect al poveștii. Cartea lui Lampedusa este portretul morții. Nu moartea unui om, căci, dimpotrivă, moartea principelui Salina nici nu figurează în film. Iar eroul ne spune că de multă vreme privește propria lui moarte viitoare cu un calm surâzător, cu o afectuoasă ironie, cu un fel de indulgență provocatoare. O privește ca pe un lucru fără importanță, comparat cu moartea cealaltă, mult mai mare, mult mai gravă: moartea unei clase întregi, a unei bucăți de Istorie, a unei lumi, a unei anumite Sicilii care a și început să nu mai fie. În Sicilia principelui Salina, prezentul de tip vechi este un prezent așa de încărcat cu trecut, încât s-a prefăcut în stampă, în document de istorie universală, înțepenit între file de carte, sau între margini de hrisov, sau în rame de tablou. Un asemenea vast, briliant și melancolic tablou este splendidul bal din palatul lui Don Diego. (...)
Revenind la filmul și la balul nostru, voi repeta că a fost bine, că a fost logic, că a fost frumos, ca episodul să dureze așa de mult. Nu era un simplu bal, ci un fragment dintr-o fostă existență istorică; o viață, care de acum înainte nu va mai curge, căci Istoria a închis-o între cele patru laturi ale unui tablou, ca în rama unei pânze pictate. Ceea ce odinioară a fost întâlnire și concert de vorbe și gesturi, de petreceri și întristări, de reușite și eșecuri, planuri și renunțări, veselie și răutăți, toate acestea se vor fi prefăcut în piesă de muzeu. Această lucrare a lui Visconti e o operă de maestru, o lucrare perfect cinematografică făcută dintr-o perfect necinematografică substanță: din tristețea sobră și demnă a unui om aparținând unei spețe care nu mai există astăzi, care nu va mai exista niciodată.
D. I. Suchianu
- Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale în „Ghepardul” (Luchino Visconti, 1963)-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu