O poveste cu VIOLETE de PARMA

 

(Povestea dr. Carol Davila - fiul natural al lui Franz Liszt - și a iubitei lui Ana Racoviță-Golescu, viitorii părinți ai scriitorului Alexandru Davila)

Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie a lui Cuza Vodă.

...Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe. Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase ale timpului Ana Racoviță-Golescu, care era asaltată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serios.

Mulți dintre aceștia îi ceruseră mâna, de câteva ori chiar, cu insistență, fară să fi primit din partea fetei, nici un răspuns. Ca o domnișoară binecrescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiți de Ana era și doctorul CAROL DAVILA, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deși se găsea în cercul ei de admiratori, ședea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită și de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mâna stângă, din care pricină și-o ținea ascunsă la spate, că să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută. Ana își dădea seama de afecțiunea puternică a doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeași minimă și politicoasă atenție de care se bucurau și ceilalți.

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuție despre toaleta Anei.

Doctorul Davila trecu mai aproape, că să audă mai bine ce se vorbea. Discuția o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare și... lingușitoare cu privire la frumusețea și culoarea rochiei.

Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali și convingători. Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tacere. În cele din urmă, unul dintre adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur și topaze la corsajul rochiei:

- Păcat de violetele acelea că nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surâse îngăduitor și răspunse prompt:

- Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de castigat fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adaugă, oftând discret: Și sunt florile mele preferate... Am căutat în tot orașul, dar n-am găsit la nici o florărie. A trebuit să renunț cu multa părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucurestiului, dar cine să se aventureze până acolo pe vifornița aceasta îngrozitoare?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă și viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii! Tinerii curtezani zâmbiră grațios și se grăbiră să o aprobe:

- Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu și pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Și-a îmbrăcat mantaua, și-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în graba și a pornit către marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde știa el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călătorit aproape sufocat de viforniță aceea cumplită, care se-ntetea din ce în ce, și nu s-a lăsat până n-a găsit violetele mult dorite.

A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, și a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt. De-abia a mai avut răbdare să-și scoată mantaua. A intrat în sala balului, roșu la față ca un bujor, de gerul năprasnic și de puternica emoție ce-l stăpânea în acele clipe, și a căutat cu ochii înfrigurați pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare de multe ori cu cei îndrăgostiți, a făcut să fie o pauză de dans și fata să se găsească în același cerc de admiratori și pretendenți.

Doctorul Davila a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în fața ei, inclinandu-se ceremonios și, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede și pătrunzător:

- Domnișoară Ana, dați-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mână...

Dar adânca emoție, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue. Se făcuse o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât respirația agitată a celor de față, curioși la culme să vadă care va fi urmarea.

Fata a rămas o clipa înfiorată, căci și-a dat seama de ce om are în fața ei, după gest, care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins în corsaj în locul celuilalt și, strângând cu căldură mâna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a răspuns inspirata, în deplină armonie cu cele spuse de tânărul doctor îndrăgostit:

- Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ți ofer mâna mea!

Aceștia au fost părinții marelui dramaturg și om de teatru de mai tărziu Alexandru Davila, creatorul lui "Vlaicu Vodă", cea mai frumoasă dramă istorică din literatura română.

1,7 K

Libertatea de a fi....

Libertatea se traieste, se simte, se experimenteaza, nu se gandeste. Eliberand orice concept mental gandit despre libertate, devenim patrunsi de savoarea ei, devenim zborul ei.

Fiecare traieste libertatea, intr-un mod unic. Sunt multe conferinte si carti despre libertate. Cuvintele te pot duce doar pana in pragul in care alegi sa traiesti libertatea. Nimeni nu iti poate spune cum se traieste libertatea. Pentru ca, in libertate, nu exista reguli de circulatie, nimeni nu risca sa se ciocneasca cu altul sau sa raneasca pe cineva. Asta se manifesta doar cand esti predominant in minte si te judeci sau te lasi judecat de ceilalti, pentru ceea ce alegi la un moment dat.

In fizica exista un concept care a fost preluat si de catre psihologi - anume, nivelul vibrational al unui intreg este dat de vibratia de jos, nu de media aritmetica, asa cum mintea liniara ar fi predispusa sa emita, ci de nivelul vibratiei de jos.

Vrei sa zbori ca un zmeu, te inalti, te bucuri de Cer si Soare si jos, cel care tine sforile decide zborul zmeului si nu zmeul. Cine este jos te trage inapoi, te strange si te pune in geanta, s-a bucurat o vreme, dar s-a plictisit repede sau nu-i place vantul. Vestea exceptionala este ca energiile vibrationale, care au creat aceasta „regula” privind vibratia intregului, sunt pe sfarsite. Da, tot ceea ce traieste fiecare in parte, acum, tot ceea ce este numit "haos", nu reprezinta altceva decat trecerea de la energiile vibrationale, la energiile expansionale. Cine traieste predominant in minte, nu poate sa inteleaga si nici sa accepte noile energii expansionale. Este mai simplu sa existe acest concept numit „haos”, evident „rau”, care „trebuie dat la o parte” sau negat, decat sa ne acordam la noile energii expansionale si sa devenim liberi.

Respirand constient si profund, eliberam toate conceptele gandite despre libertate, eliberam toate fricile despre ce ar putea fi dincolo de pragul de la care traiesti in libertate.

Respirand profund, permitem extinderea constiintei.

Respirand profund, permitem libertatea in toata fiinta si viata noastra.

Energiile expansionale se manifesta acum in toata Creatia, nu doar la nivel planetar. Energiile vibrationale sunt la final in toata creatia, nu doar la nivel planetar. De aceea, chiar nimeni nu poate sa ne dea indicatii si predictii despre libertatea de a fi in noile energii expansionale, pentru ca nimeni nu a mai avut aceste trairi pana acum, este ceva nou pentru toata Creatia. Nici macar nu merita sa ne temem de aceste energii, pentru ca nu exista nimeni care sa fi spus ca „sunt rele”, ci doar ca sunt altfel - iar cine nu poate sa le accepte, le numeste „haos”. Acest concept este doar mental. El reprezinta trecerea de la energiile vibrationale, la energiile expansionale, trecerea de la confortul predictibil al probabilitatilor, la acordarea si manifestarea potentialelor pe care nici nu te-ai fi gandit ca „meriti” sa le traiesti.

Cine continua sa se tina strans de energiile vibrationale, va constata ca se separa, iar asta nu face parte din noile energii expansionale. Separarea apartine energiilor vibrationale, care sunt la final. Blocarea acestei transformari, neacceptarea noilor energii pot aduce drame, suferinte, dureri si chiar dizolvari, daca altfel nu se poate. Noile energii nu asteapta sa devii pregatit pentru ele, noile energii nu sunt liniare.

Deasemeni, noile energii sunt eliberate de alt concept cuplat la vechile energii vibrationale - si anume, placerea. Energiile expansionale nu au nimic de-a face cu placerea si cu dualitatea. De aceea, conceptul de „haos” este considerat ca fiind „neplacut”, pentru ca nu are nimic din ceea ce mintea duala stie ca este placut, iar daca ceva nu este placut, mai bine negam, nu-i asa?

Confuzia ultimelor luni este data tocmai de aceasta eliberare a energiilor vibrationale si asimilarea energiilor expansionale, care sunt atat de diferite, incat nimeni nu poate sa spuna nimic despre ele, se traiesc si atat, nu se gandesc, nu sunt predictibile, nu se bazeaza pe indicatori statistici.

De aici vine si confuzia cercetatorilor - un experiment nu mai poate fi reprodus identic in conditii identice de mediu sau laborator.

Cei care au la dispozitie instrumentul radiestezic/ansa sau astrologia, constata ca predictiile nu se mai „implinesc”.

Energiile expansionale nu pot fi predictibile cu ansa sau astrologia. Exista astrologi care au constientizat asta si scriu despre potentiale in comentariile lor periodice, fiind extraordinara aceasta expunere care ajuta mintea cititorului sa accepte noile energii, sa elibereze temerile, sa-i permita sa traiasca.

Sigur ca, in aceasta perioada de transformare, exista partea dificila din fiecare, de a elibera ceea ce este vechi si de a asimila energia expansionala. Multi inteleg asta prin a-si schimba partenerul de cuplu sau masina sau casa sau jobul sau tara.

Poate ca exista si acest potential, insa, daca se mentine alegerea dupa regulile mintii duale si dependenta de energiile vibrationale, nu s-a schimbat nimic si totul devine extrem de dificil, in aceasta perioada.

Indiferent de schimbare, totul poate deveni greoi si stagnant, pana la „explozie”, daca se mentin programele mintii duale. Explozia asta poate fi orice - de la nebunie, la faliment sau chiar parasirea corpului fizic.

Evident ca mintea se agita, citind aceste randuri si tot intreaba: ”ce e de facut, ce strategie adoptam, ca sa ne adaptam?”.

Cheia iesirii din acest „haos” este ca nu avem nimic de facut, ci de devenit, iar asta nu este urmarea unei strategii, in conditiile in care nici macar Spiritul „nu stie” ce urmeaza. In Jocul divin creat, pana si Dumnezeu alege surprizele - cum ar fi sa se elibereze conceptul mental de „Dumnezeu”, acel salvator, poate chiar extraterestru, care vine de undeva din afara noastra si atinge Creatia cu bagheta magica, fara ca noi sa fim „afectati” de vreo eliberare. Iar daca mintea judeca acum aceste randuri ca fiind blasfemiatoare, transmiteti compasiune si acceptare de sine. Asa este mintea liniara actuala.

Mintea umana inca nu poate sa „conceapa” expansiunea fiintei unitare in constiinta.

Mintea umana nu poate sa conceapa ca zmeul poate sa se elibereze de toate sforile si sa devina autonom, sa devina liber sa-si creeze propria realitate.

Zmeul nu devine cu adevarat liber, daca elibereaza 3 sfori din 5. Ori toate, ori deloc. In libertate nu exista astfel de gradatii: putin liber, mai mult liber. Chiar daca pretindem ca suntem mai liberi decat anul trecut, suntem la fel de controlati prin sforile de care ne mai lasam inca legati.

Mintea se agita numai la gandul ca, fara sfori, zmeul nu va avea nicio directie. Vestea exceptionala este ca, in noile energii expansionale, nepredictibile, nu exista nicio directie. Chiar daca iti poti pierde - fara ca acest lucru sa fie obligatoriu - familia, jobul, casa, renumele, prietenii, care vor sa-si tina zmeul in sfori, constati ca libertatea aduce o extraordinara liniste si bucurie de a fi, chiar daca nu ai nicio directie. Esti eliberat de orice asteptari si accepti, permiti ca totul sa fie.

Unii numesc asta, resemnare. De fapt, este alegerea unei realitati in care alegi sa experimetezi expansional, nu dual, nu vibrational, constientizand ca este eliberata senzatia de „pierdere”. Nu mai pierzi nimic, traiesti totul.

Drama umana care se manifesta acum este ca nu suntem liberi, nici eu, nici tu, niciunul... inca. Fiecare, in functie de cat permite sa se extinda si sa elibereze sforile dualitatii, devine liber in ritmul propriu.

Sa onoram aceasta transformare si sa acceptam alegerile celor din jur, fara sa le mai judecam. Pana nu eliberam toate sforile zmeului, chiar nu conteaza daca mai esti legat de toate sforile sau numai de una - continui sa ramai legat, indiferent de scuze. Sforile sunt toate programele mentale implementate de familie, societate, profesie, nevoile de siguranta materiala, relatiile in care vrei sa faci pe placul celor care te determina sa te simti responsabil pentru problemele lor, sforile sunt toate conditionarile de orice fel, toate iluziile, toate suferintele, toate obligatiile, toate fricile, toate rusinile, toate invinovatirile, toate judecatile... Cand eliberezi sforile, nu inseamna ca nu-ti pasa de cei pe care ii iubesti, ci transformi sforile in compasiune si acceptare pentru alegerile lor, ale tale.

Minunea acestei transformari este ca ne inaltam si ne extindem fiind in corp fizic, adica, vibratia de „jos” a corpului fizic nu ne mai trage inapoi, asa cum era pana nu demult.

In noile energii expansionale, pana si moartea va deveni altceva, nici moartea nu va ramane aceeasi. Este in regula sa avem posibilitatea sa murim cand vrem si cum vrem, chiar cu transmutarea completa a corpului fizic, fara sa fie necesar sa postim cine stie cati ani. Cum este in regula si sa ne hranim numai cu Lumina sau sa ne bucuram de orice savoare, transmutand orice aditiv sau pesticid, in elemente benefice corpului nostru fizic.

Orice alegere este perfecta, acesta este miracolul noilor energii expansionale.

Sunt eliberate frustrarile ca nu exista relatia de cuplu mult visata. Exista relatia perfecta cu Sinele divin, care umple toata fiinta, devenind astfel doar o alegere daca esti sau nu intr-o relatie intima cu altcineva.

Perioada aceasta merita sa fie observata detasat si cu mare atentie.

Ce anume ne mai leaga si nu ne permite sa traim libertatea? Poate, lipsa iertarii. Sau inca o puternica judecata duala, data de binecunoscutul „trebuie”. Sau nevoia de a-i schimba pe ceilalti, cum credem noi ca este "mai bine"...

Iertarea este eliberarea de toate conditionarile si judecatile.

La un moment dat, chiar si conceptul de „iertare” va fi depasit.

Cand realizezi ca totul este perfect in toata Creatia, nu mai ai ce sa ierti, doar sa te bucuri de viata, asa cum devine ea acum, extinsa...

Respirand Iubire,

Corina Raducea

Ce este DHARMA ?!

💎Dharma în spiritualitate este mai degrabă o lege universală, o cale de auto-descoperire și de integrare a ființei individuale cu fluxul.

✨În hinduism, dharma reprezintă datoria morală și etică pe care fiecare individ trebuie să o îndeplinească în funcție de vârsta, statutul social, și rolul său în viață. Este o cale spre ordinea cosmică și echilibrul universal. Respectarea dharmei aduce armonie atât în viața individuală, cât și în societate.

✨În budism, dharma se referă la învățăturile lui Buddha, calea spirituală care conduce la iluminare și eliberare de suferință. Practicarea dharmei înseamnă urmarea căii nobile a celor opt pași (Calea Octuplă) pentru a depăși ignoranța și dorința.

✨În jainism, dharma este văzut ca o regulă de comportament etic și non-violență (ahimsa) față de toate ființele vii, ceea ce ajută sufletul să atingă eliberarea.

💎Totul în univers – de la mișcarea planetelor până la creșterea unei flori – urmează un ritm, o ordine naturală, pe care o putem numi dharma.

💎În plan uman, dharma reflectă modul în care o persoană trebuie să trăiască pentru a fi în armonie cu acest flux universal. 

💎Aceasta presupune respectarea anumitor principii precum adevărul (satya), compasiunea (karuna) și non-violența (ahimsa), dar și alinierea cu ciclurile vieții, transformărilor naturale și cu propriul sine.

💎Un aspect esențial al dharmei în spiritualitate este ideea de scop existențial sau misiune de viață. Fiecare individ are o dharmă unică, un scop specific pe care trebuie să îl împlinească în această viață. 

‼️Acest scop nu este impus de societate sau de circumstanțele exterioare, ci este descoperit prin introspecție, auto-cunoaștere și practici spirituale. În această perspectivă, dharma este legată de potențialul interior și de chemarea sufletului.

💎Dharma personală este văzută ca un ghid interior care ne spune cine suntem cu adevărat și cum putem contribui cel mai bine la ordinea universală. Atunci când o persoană își descoperă dharma și o urmează, trăiește o viață cu sens, plină de împlinire și pace interioară. În schimb, a trăi împotriva dharmei (adică împotriva naturii noastre profunde) duce la suferință, confuzie și dezechilibru.

💎Dharma nu poate fi separată de conceptul de karma. Karma reprezintă acțiunea, iar dharma este calea acțiunii corecte. Acțiunile noastre, atunci când sunt în conformitate cu dharma, contribuie la armonie și echilibru în viață și în univers. În schimb, acțiunile care încalcă dharma duc la acumularea de karma negativă și la suferință.

💎Dharma ne învață că fiecare acțiune pe care o întreprindem are consecințe nu doar asupra noastră, ci și asupra întregii lumi. În acest sens, dharma este un principiu al interdependenței universale. Dacă trăim conform dharmei noastre, acționăm într-un mod care aduce beneficii nu doar nouă, ci și întregului univers. 

💎În tradițiile spirituale, dharma este calea prin care individul își descoperă sinele superior sau natura divină. În hinduism, acest proces de descoperire a sinelui profund este cunoscut sub numele de atman (sufletul individual), care este perceput ca fiind o scânteie din Brahman (realitatea absolută sau conștiința universală).

💎Un alt aspect important al dharmei în spiritualitate este acceptarea sau non-rezistența față de fluxul vieții. A trăi în acord cu dharma înseamnă a recunoaște că nu putem controla totul, și că uneori trebuie să ne lăsăm duși de curgerea naturală a evenimentelor. Această atitudine nu implică pasivitate, ci o formă de inteligență spirituală care ne permite să discernem când să acționăm și când să ne abandonăm fluxului divin.

💎Această acceptare este legată de ideea că fiecare provocare sau obstacol pe care îl întâlnim face parte din dharma noastră, din calea noastră de creștere și învățare. Încercările vieții sunt oportunități pentru a învăța lecții esențiale și pentru a avansa pe calea spirituală.

Pe termen lung, dharma este văzută ca cheia unei vieți împlinite. Atunci când trăim conform dharmei noastre, simțim un sentiment profund de semnificație și împlinire. Nu doar că contribuim la binele comun, dar ne simțim în armonie cu noi înșine și cu universul. În acest sens, dharma nu este doar o datorie, ci o cale către fericirea autentică, adică acea fericire care vine din interior și nu depinde de circumstanțele exterioare.

💎În concluzie, dharma în spiritualitate este mult mai mult decât un set de reguli morale sau un cod de conduită. 

Este calea individuală și cosmică pe care fiecare ființă trebuie să o urmeze pentru a trăi în armonie cu sinele profund și cu ordinea universală. 

Trăind conform dharmei, ne aliniem cu scopul nostru existențial și contribuim la binele general, evoluând spiritual și experimentând o viață plină de sens și împlinire.

Să vă fie de folos 🙏

De ce se numește „Bohemian Rhapsody " ?

De ce durează exact 5 minute și 55 de secunde? Despre ce este de fapt acest cântec?

Single-ul a fost auzit pentru prima dată pe 31 octombrie 1975. Se intitulează „Bohemian Rhapsody” deoarece „rapsodia” este o piesă muzicală de formă liberă compusă din mai multe părți și teme, care sună ca o singură parte dar nu au nicio legătură între ele. Cuvântul „rapsodie” provine din greacă și înseamnă „părți ale unui cântec cusute împreună”.

Cuvântul „boem” se referă la regiunea din Republica Cehă numită Boemia, unde s-a născut Faust, protagonistul piesei care îi poartă numele, scrisă de dramaturgul și romancierul Goethe. În opera lui Goethe, Faust era un bărbat în vârstă, foarte inteligent, care știa totul, în afară de misterul vieții. Neputând să-l înțeleagă, el decide să se otrăvească.

Chiar atunci sună clopotele bisericii și el iese în stradă. Când se întoarce în camera lui, găsește un câine care se transformă într-un fel de om. Acesta este diavolul Mefistofel. Mefistofel îi promite o viață plină și fericită în schimbul sufletului său. Faust este de acord, devine mai tânăr și devine arogant. O întâlnește pe Gretchen și are un fiu. Soția și fiul lui mor. Faust călătorește prin timp și spațiu și se simte puternic. Când îmbătrânește din nou, se simte din nou nefericit. Întrucât nu a încălcat pactul cu diavolul, îngerii se întrec pentru sufletul lui.

Această lucrare este esențială pentru înțelegerea „Bohemian Rhapsody”.

Cântecul este despre Freddie Mercury însuși. Fiind o rapsodie, are 7 părți diferite: actul 1 și 2 a cappella, actul 3 baladă, actul 4 chitara solo, actul 5 operă, actul 6 rock, actul 7 „Coda" sau actul final.

Cântecul este despre un băiat sărac care se întreabă dacă această viață este reală sau dacă imaginația sa distorsionată trăiește într-o altă realitate. El spune că, chiar dacă nu mai trăiește, vântul va continua să bată fără existența lui. Așa că face o înțelegere cu diavolul și își vinde sufletul.

După ce a luat această decizie, se grăbește să meargă la mama sa și îi spune: „Mamă, tocmai am ucis un bărbat, i-am pus un pistol la cap, am apăsat pe trăgaci, acum e mort. Mamă, viața abia începea, dar acum am plecat și am pierdut totul..."

Omul pe care îl ucide este el, Freddie Mercury însuși.

Dacă nu își îndeplinește pactul cu diavolul, va muri imediat.

Își ia rămas bun de la cei dragi, iar mama sa izbucnește în plâns, cu lacrimi și strigăte disperate ieșind din notele chitarei lui Brian May. Freddie, speriat, strigă: „Mamă, nu vreau să mor” și începe partea de operă. Freddie se găsește într-un plan astral unde vede: „Văd o mică silueta de bărbat”, „Scaramouche, vrei să faci Fandango?”

Scaramouche este o „bătaie” sau dispută între armate cu cavaleri (4 călăreți răi ai Apocalipsei luptă împotriva forțelor binelui pentru sufletul lui Freddie), și continuă: „Tunetul și fulgerul mă sperie foarte, foarte mult”.

Această frază apare în Biblie, în special în Iov 37, unde se spune: „Tunetele și fulgerele mă înspăimântă: inima îmi bate cu putere în piept”. Văzându-și fiul atât de speriat de decizia pe care a luat-o, mama lui Freddie imploră să fie eliberat din pactul cu Mefistofel. „E doar un băiat sărac...” „Scutește-i viața de această monstruozitate. Vino ușor, du-te ușor, o lași?”

Rugăciunile ei sunt auzite și îngerii coboară pentru a lupta cu forțele răului. „Bismillah” (cuvântul arab care înseamnă „În numele lui Dumnezeu”) este primul cuvânt care apare în cartea sfântă musulmană, Coran. Apoi, Dzeu însuși apare și strigă: „Nu vă vom lăsa, plecați”.

Confruntat cu o astfel de bătălie între bine și rău, Freddie se teme pentru viața mamei sale și îi spune: „Doamne, dă-mi drumul”. Ei strigă din nou din cer că nu-l vor abandona, iar Freddie strigă: „Nu, nu, nu, nu, nu” și spune: „Beelzebub (Stăpânul Întunericului) a pus deoparte un diavol pentru mine, pentru mine”.

Freddie le aduce aici un omagiu lui Wolfgang Amadeus Mozart și Johann Sebastian Bach când cântă „Figaro, Magnifico”, făcând referire la „Căsătoria lui Figaro” de Mozart, considerată cea mai mare operă a tuturor timpurilor, și la „Magnificatul” de Bach.

Urmează partea de rock. Diavolul, supărat și trădat de Freddie pentru că nu a păstrat pactul, spune: „Deci crezi că mă poți ucide cu pietre și mă scuipi în ochi? Deci crezi că poți să mă iubești și să mă lași să mor?”

Este îngrozitor modul în care Domnul Întunericului se simte neputincios împotriva unei ființe umane, împotriva pocăinței și a iubirii.

După ce a pierdut bătălia, diavolul pleacă și ajungem la actul final sau „coda” în care Freddie este liber și acel sentiment îl mângâie. Gong-ul care închide cântecul sună. Gong-ul este un instrument folosit în China și Asia de Est pentru a vindeca oamenii afectați de spiritele rele.

Durează 5 minute și 55 de secunde. Lui Freddie îi plăcea astrologia, iar în numerologie, 555 este asociat cu moartea, nu fizică, ci spirituală, sfârșitul a ceva în care îngerii te vor proteja. 555 este relativ.

Sursa : Internet 

Copacul

A fost odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui.

Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele.. Ramurile lui aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat!

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce e mare si batran se poate indragosti de ceea ce e mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic.

Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat.

Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce e mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile lui erau foarte inalte, dar el se apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge, pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele.

Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat nu il poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii este considerat a fi mare.

Asadar, ori ce cate ori venea baiatul, arborele isi apleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire.

Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva; egoul nu poate fi fericit, decat atunci cand ia ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea la poalele copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale.

Se simtea atunci de parca ar fi fost regele p[durii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.

Vazand cum baiatul purta o cununa din florile lui si dansa cu ea, copacul se simtea fericit. Il incuraja cu ramurile; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mare. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita, atunci cand altcineva se sprijina de ea; egoul nu este fericit, atunci cand altcineva il reconforteaza…

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa treaca niste examene, sa-si faca prieteni… De aceea a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului lui: ”vino, vino…te astept!”

Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul s-a facut mare, iar zilele in care vizita copacul erau tot mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in afacerile lui lumesti. ”Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?” Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul l-a strigat: ”Hei! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” . Baiatul i-a raspuns: ”Ce poti tu sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad?” Eu imi doresc bani. As putea veni dar, numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o”. Egoul este intotdeauna motivat. Egoul are intotdeauna un scop.

Iubirea nu are nici un scop, ea reprezinta propria-i rasplata.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: ”N-o sa mai vii decat daca iti dau ceva? Iti dau tot ceea ce am”. Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.

Osho

1 distribuire

Distribuie

Firul Rosu al Sortii – parabola

Potrivit parabolei, Wei Gu din Dulin si-a pierdut parintii, atunci cand era doar un copil. Si-a dorit sa se casatoreasca de tanar dar, cu toate acestea, toate cererile lui de casatorie s-au dovedit fara succes. In al doilea an al lui Zhenguan, in timpul domniei imparatului Tang Taizong, Wei Gu se afla intr-o calatorie si era cazat intr-o casa, in regiunea sudica a orasului Song. A doua zi de dimineata trebuia sa se intalneasca la templul Longxing, in partea vestica a locului de cazare, cu un oficial Chinghe si familia Pan, care se oferise sa isi casatoreasca fata cu el.

Asadar, devreme a doua zi, nerabdator sa se casatoreasca, Wei Gu s-a grabit sa ajunga la templu. Atunci cand a ajuns acolo, luna inca era sus pe cer. Pe scari, un batran statea sprijinit de o desaga si citea dintr-o carte. Wei Gu s-a holbat la carte incercand sa recunoasca limba in care era scrisa, insa nu a reusit. Atunci, l-a intrebat pe batran: Ce fel de carte citesti domnule? Inca din tinerete am studiat numeroase limbi ale Pamantului, chiar si sanscrita. Insa niciodata nu am intalnit un astfel de scris. Despre ce e vorba?

Omul batran a zambit si a raspuns: Cartea aceasta nu este din lumea pamanteasca. Cum ai fi putut sa stii scrisul? Wei Gu a intrebat: Atunci de unde vine ea? Misteriosul batran spuse: Cartea vine din Lumea de Dincolo. Mirat, Wei Gu a zis: Cum poate sa apara cineva din Lumea de Dincolo, chiar aici? Omul batran a raspuns: Nu conteaza cum am ajuns eu aici, ci faptul ca tu ai venit prea devreme. Fiecare dintre cei din Lumea de Dincolo sunt pe Pamant cu un motiv foarte clar..

Si care este motivul tau?, a intrebat Wei Gu. Eu sunt responsabil pentru casatoriile pamantesti, a spus omul batran. In acel moment Wei Gu a jubilat: Parintii mei au murit cand eu eram mic. De aceea, vreau sa ma casatoresc repede, pentru a ma asigura ca numele familiei mele va fi pastrat timp de mai multe generatii. Totusi, orice propunere de casatorie pe care am facut-o in ultimii zece ani a fost respinsa. Iar astazi ma aflu aici, pentru a-i cere mana fiicei domnului Pan. Crezi ca vom avea o casatorie fericita?

Inteleptul batran a raspuns: Nu. Femeia cu care te vei casatori abia a implinit 3 ani si va deveni sotia ta atunci cand va implini 17. Wei Gu a intrebat atunci: Ce ai in desaga? Omul batran a raspuns: Fire rosii cu care leg gleznele celor destinati sa fie impreuna. Odata ce doua persoane sunt menite sa se casatoreasca, picioarele lor sunt legate de Firul Rosu al Sortii. Fie ca ele sunt dusmani, despartite de mii de kilometri ori se saracie, atat timp cat au legat Firul Rosu al Sortii, vor fi impreuna. Asadar, daca gleznele tale sunt legate de acea copila de 3 ani, de ce iti mai cauti alta sotie?

Wei Gu a intrebat: Cine este viitoarea mea sotie? Unde locuieste? Misteriosul batran a raspuns: Ei bine, fata s-a nascut intr-o familie care vinde legume, la nord de locul unde esti cazat tu acum. Daca vrei sa o vezi, trebuie sa stii ca este mereu in piata, alaturi de o femeie batrana. Vino cu mine si ti-o voi arata. Wei Gu si acel batran din Lumea de Dincolo au asteptat pana la rasarit, doar ca familia Pan nu a aparut la templu. Batranul a inchis cartea si si-a luat desaga, pornind spre piata. Wei Gu l-a urmat.

La piata, cei doi au vazut o femeie batrana fara un ochi, impreuna cu o fetita de 3 ani. Ambele erau murdare, saracacioase si urate. Omul batran a aratat cu degetul fata si i-a spus lui Wei Gu: Aceea este viitoarea ta sotie. Enervat, tanarul a intrebat: Pot s-o omor? Nemultumit, misteriosul batran a adaugat: Acestei fete ii este destinat sa se bucure de binecuvantarile vietii alaturi de tine. Cum ai putea sa o omori? Apoi, ca prin magie, omul batran a disparut…

Dupa ce s-a intors acasa, Wei Gu a inceput sa ascuta un cutit pe care i l-a dat mai apoi servitorului sau, caruia i-a spus: Intotdeauna ai facut ceea ce ti-am zis. Daca reusesti sa omori fetita de 3 ani, te voi rasplati cu 10000 de monede. Servitorul a promis sa ii indeplineasca dorinta stapanului sau. S-a dus la piata cu acel cutit ascuns in maneca, a asteptat un moment haotic, a injunghiat fata si a fugit.

Cand servitorul s-a intors acasa, Wei Gu l-a intrebat daca si-a dus la bun sfarsit sarcina. Servitorul a raspuns: Am incercat sa ii bag cutitul in inima, insa am ratat, facandu-i o rana intre sprancene…

Timp de alti 14 ani, Wei Gu a continuat sa isi caute sotie, insa fara succes. La un moment dat, i-a fost oferita o slujba de catre Wang Tai, ofiter in Xiangzhou. Wei Gu a acceptat pe loc, iar dupa o scurta perioada de timp, Wang Tai a decis sa i-o dea pe fiica sa de sotie, considerandu-l un barbat extrem de capabil. Tanara avea intre 16 si 17 ani si era incredibil de frumoasa. Wei Gu era multumit de alegerea pe care o facuse, insa un singur lucru era mereu sub semn de intrebare, si anume, de ce purta viitoarea lui sotie o mica floare ornamentala intre ochi, chiar si atunci cand facea baie…

La sfarsitul primului an de casatorie, Wei Gu a intrebat-o pe sotia sa de ce poarta pe frunte acea floare. Izbucnind in lacrimi, aceasta i-a raspuns: De fapt sunt nepoata lui Wang Tai, nu fiica lui. Tatal meu a murit acum mult timp, la fel si mama si fratele meu. Singurul lucru ce mi-a ramas de la parinti a fost o casa in Sang, unde locuiam cu dadaca mea, Chen. Am supravietuit vanzand legume in piata. Chen avea intotdeauna grija de mine, iar intr-o zi, pe cand aveam 3 ani, m-a luat la piata cu ea. Atunci mi s-a intamplat ceva oribil. Un barbat a incercat sa ma injunghie, insa a nimerit cutitul intre sprancenele mele, lasandu-mi pe viata o cicatrice pe care o acopar cu aceasta floare ornamentala. 7, 8 ani mai tarziu dupa intamplare, unchiul meu a venit la Lulong si m-a ingrijit de atunci si pana acum, ca pe propria lui fiica.

Uimit, Wei Gu a intrebat: Cumva dadaca ta avea doar un ochi? Frumoasa sotie a raspuns mirata: De unde stii? Si atunci barbatul i-a marturisit toata povestea.

Dupa ce s-au destainuit unul celuilalt, Wei Gu si a sa sotie au capatat un respect si mai mare unul pentru celalalt. Mai tarziu au facut impreuna si un copil pe care l-au numit Wei Kun, ce a devenit guvernatorul provinciei Yanmen.

Destinul nu poate fi schimbat de mana omului. Atunci cand conducatorul orasului Sang a aflat intreaga poveste, a decis sa numeasca locul in care s-a intalnit Wei Gu cu misteriosul batran “Casa Logodnei”.

De atunci si pana astazi, intermediarii indragostitilor sunt cunoscuti si sub denumirea de “Batranul din lumina lunii”, iar toata lumea stie ca, desi uneori se incurca, Firul Rosu al Sortii nu se rupe niciodata!

Ghepardul

Filmului lui Visconti („Ghepardul”) i s-a reproșat că are lungimi inutile. Și într-adevăr, secvența balului pare că durează cam mult. Pare. Căci dacă cercetăm mai îndeaproape, descoperim o serie de lucruri surprinzătoare și pline de învățăminte. Mai întâi aflăm că acea secvență a balului ține nici mai mult nici mai puțin decât 45 de minute! Există multe filme cuprinzând la un moment dat o lungă serie de scene de bal. Dar toată seria nu are voie să dureze mai mult de 5 până la 7 minute. Zece minute ar fi enorm și ar produce o  stare de sigură și puternică plictiseală. Or, balul lui Visconti durează de șase ori și jumătate cât această dimensiune extremă. Și totuși, nu produce decât o foarte, foarte vagă idee că, poate, pe ici pe colo, câteva planuri ar putea, la rigoare, să fie suprimate. Pentru cine cunoaște realitățile cinematografice, aceasta este o performanță.

 Explicația fenomenului e tot atât de interesantă ca și fenomenul însuși. Mai întâi, din punct de vedere tehnic, avem aici o curioasă inversare de situații. Balul, și mai ales oamenii dintr-însul, cu toate că-s în continuă mișcare, seamănă tot timpul cu un tablou fix, cu o pictură în ulei. Găsim în acest tablou o adevărată sinteză a tuturor manierelor și procedeelor școlii impresioniste. Găsim divizionismul lui Monet și Sisley, ba chiar și pointillismul lui Signac și Seurat, precum și acea împerechere de intens și dulce din pânzele lui Matisse. (...)

 Dar o întrebare subzistă: la ce bun toate acestea? De ce neapărat să „imităm pictura”? Nu știu dacă aș fi putut  răspunde la o asemenea întrebare înainte de a fi văzut balul din filmul lui Visconti. Balul de la palatul lui Don Diego zugrăvește, adunat și cuprins într-o singură priveliște, tot sfâșietorul subiect al poveștii. Cartea lui Lampedusa este portretul morții. Nu moartea unui om, căci, dimpotrivă, moartea principelui Salina nici nu figurează în film. Iar eroul ne spune că de multă vreme privește propria lui moarte viitoare cu un calm surâzător, cu o afectuoasă ironie, cu un fel de indulgență provocatoare. O privește ca pe un lucru fără importanță, comparat cu moartea cealaltă, mult mai mare, mult mai gravă: moartea unei clase întregi, a unei bucăți de Istorie, a unei lumi, a unei anumite Sicilii care a și început să nu mai fie. În Sicilia principelui Salina, prezentul de tip vechi este un prezent așa de încărcat cu trecut, încât s-a prefăcut în stampă, în document de istorie universală, înțepenit între file de carte, sau între margini de hrisov, sau în rame de tablou. Un asemenea vast, briliant și melancolic tablou este splendidul bal din palatul lui Don Diego. (...)

 Revenind la filmul și la balul nostru, voi repeta că a fost bine, că a fost logic, că a fost frumos, ca episodul să dureze așa de mult. Nu era un simplu bal, ci un fragment dintr-o fostă existență istorică; o viață, care de acum înainte nu va mai curge, căci Istoria a închis-o între cele patru laturi ale unui tablou, ca în rama unei pânze pictate. Ceea ce odinioară a fost întâlnire și concert de vorbe și gesturi, de petreceri și întristări, de reușite și eșecuri, planuri și renunțări, veselie și răutăți, toate acestea se vor fi prefăcut în piesă de muzeu. Această lucrare a lui Visconti e o operă de maestru, o lucrare perfect cinematografică făcută dintr-o perfect necinematografică substanță: din tristețea sobră și demnă a unui om aparținând unei spețe care nu mai există astăzi, care nu va mai exista niciodată.

 D. I. Suchianu

- Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale în „Ghepardul” (Luchino Visconti, 1963)-