Pe strada Nieder, nu departe de râu, la marginea satului săsesc Hamruden (Homorod), se află o casă modestă. Pentru istoria Homorodului, casa de la numărul 46 are o importanţă deosebită. Aici s-a născut, la 17 octombrie 1832, Anna Simonis. Cea care avea să devină soţia unui general otoman, prima doamnă a Bucureştiului, pianistă şi compozitoare apreciată în marile capitale europene, după cum scrie casasfatului.ro
Annchen, cum i se spunea Annei acasă, era ultima născută dintr-o familiie obişnuită de saşi. Georg Simonis şi Katharina, născută Hallas, au avut şapte copii. Anna Simonis s-a născut la Homorod, ca fiică a unui tată numit în registru drept „cântăreț de cor”.
Primele lecții de pian le-a primit de la organistul Schwarz, apoi de la fratele ei Georg, și el organist la biserica din sat. La doar 11 ani, micuța Anna a cântat pentru prima dată la orga bisericii în public în satul vecin, Mercheașa. Aici, primarul localității i-a umplut mânuța cu o grămăjoară de monede de argint.
Trei ani mai târziu a cântat a doua oară în public, într-un salon al unei familii avute din Rupea. Pentru a-și păstra ținuta de sărbătoare, a mers desculță, de mână cu fratele ei, ținându-și cizmele lustruite în mână.
Într-o zi, Georg a fost eroul unei aventuri rușinoase. Georg a fost pus de alți băieți din sat să seducă soția unui fermier, ca ei să poată fura mere din grădina acestuia. Dar vecinul stătea de pază, fără ca nimeni să știe. Prins în odaia femeii, Georg a sărit pe geam, apoi peste gardul grădinii. Ceilalți tovarăși ai săi au scăpat, dar el s-a împotmolit pe malul unui pârâu mlăștinos.
Prins, a luat o bătaie bună. Foarte ambițios, nu a putut trece peste această rușine. La sfatul preotului, ca să facă uitat scandalul, Georg este decis să părăsească locurile natale. Cu acordul părinților, a părăsit Homorodul și a plecat împreună cu sora sa mai mică, Anna, la Brașov, unde un unchi de-al lor se stabilise ca maestru tâmplar.
Aici a încercat să-și câștige existența și, împreună cu sora lui, au luat lecții de pian. În scurt timp, progresele au fost destul de bune pentru a-și încerca norocul peste graniță, în capitala Valahiei, la București.
Fratele Anei şi-a câştigat existenţa dând lecţii de pian copiilor boierilor Slătineanu şi Poenaru. Ajunge profesor la „Institutul pentru demoazele Manolotti”, unde erau educate fetele din familiile avute, şi este invitat de domnitorul Gheorghe Bibescu s-o înveţe pe soţia sa câteva melodii.
Când Anna a venit la București în anul 1847 la vârsta de 14 ani, pastorul congregației germane de acolo era Rudolf Neumeister, care locuia în aceeași casă cu Martin Binder, profesorul școlii elementare saxone din București, un foarte talentat compozitor.
Binder provenea din Rupea, soția sa din Cristian, de lângă Brașov, fiind înrudiți cu familia Simonis. Georg reuşeşte să obţină o bursă pentru sora sa la Institutul de fete „Manolotti. La nici 14 ani împliniţi, Anne ajunge să urmeze cursurile institutului bucureştean. Ana şi Georg au fost găzduiţi la o familie originară tot din Transilvania. Soţii Binder, saşi de condiţie modestă, de confesiune evanghelică, erau înrudiţi cu familia Simonis.
La pension, Anne a renunțat la hainele țărănești și s-a adaptat obiceiurilor urbane, făcând progrese surprinzător de rapide în cântatul la pian. Împreună cu fratele ei, a început să participe la concertele organizate în casele familiilor boierești. Aici a atras o atenție deosebită ca pianistă.
În anul 1848, în Valahia – neunită încă cu Moldova într-un singur principat – a ajuns flacăra revoluției, care se aprinsese în mai multe țări europene. După evenimentele de la Paris, ideile de libertate se răspândiseră și pe malurile Dâmboviței. Principele George Bibescu este nevoit să fugă, iar revoluționarii constituie un guvern provizoriu.
După marele incendiu de la București din 1847 și epidemia de holeră, Revoluția a adus ocuparea orașului de către trupele Turciei și Rusiei, care se înțeleg să înăbușe revoluția. Cele două principate dunărene sunt invadate. Primii care intră în Bucureşti sunt otomanii conduşi de Omer Paşa. Iar la scurt timp, trupele generalului rus Aleksei Nikolaevici Luders. După înăbuşirea Revoluţiei, Bucureştiul a rămas, timp de trei ani, sub ocupaţia trupelor turceşti şi ruseşti, care au împărţit oraşul în două zone de administrare.
„Pompierii căpitanului Zăgănescu au opus o rezistenţă eroică în 13 septembrie 1848, în celebra bătălie de la Dealul Spirii. Victorioase, trupele turceşti se regrupează şi în sunetul Tubulhanalei – muzica militară – în pas cadenţat intră în oraş. În frunte, pe un falnic cal alb, cu mâna stângă sprijinită pe mânerul săbiei, era Omer Efendi–Paşa. Are 42 de ani şi este unul din cei mai cunoscuţi generali turci. Generalul încruntat, cu gândul la ce avea să urmeze după ocuparea Bucureştiului, este gata să fie răsturnat în colbul uliţei.
O elevă care alerga să vadă alaiul s-a împiedicat şi a ţipat. Speriat, calul se ridică în două picioare, iar Omer-Paşa abia se ţinu în şa”. Aşa începe descrierea întâlnirii dintre Ana şi generalul otoman, povestită de istoricul Eugen Şendrea în volumul „Istoria pe placul tuturor”. Garda face cerc în jurul generalului Omer, de teama unui atentat. Profesoarele şi elevele privesc cu spaimă scena. De jos, se ridică tânăra Ana Simionis. Aranjându-şi rochia, privi nevinovată la paşă şi duse un deget la gură. Omer se lumină la faţă şi zâmbi. Îi reţinu şi gestul, dar şi ochii mari, albaştri.
Noul comandant al armatei de ocupaţie se acomodă imediat cu viaţa din Bucureşti. Marii boieri căutară să-l atragă pe Omer în cercul lor. Într-o după-amiază de mai, negustorul Chiriac Polizu îi ceru lui Georg Simionis să susţină un recital de pian „cum nu s-a mai auzit” la Bucureşti, pe care-l va dedica Excelenţei sale, Omer-Paşa. Festivitatea avu loc chiar în incinta Palatului Domnesc, unde era prezentă întreaga protipendadă.
Anne află de recital şi-şi imploră fratele să o ia cu el. Recitalul a fost de excepţie, Georg cântând la pian, cu mult patos, o sonată de Beethoven. Omer părea absorbit de acordurile pianului, dar ochiul său de militar observă faldurile unei draperii mişcându-se. Nu spuse nimic gărzilor şi la terminarea piesei se ridică, prefăcându-se că felicită pianistul. Dintr-o singură mişcare, şi-a scos pumnalul de la brâu şi a dat la o parte perdeaua.
Surpriză! În spatele draperiei, aceeaşi ochi albaştrii îl priveau speriaţi. Georg a explicat că este sora lui, care, fără să aibă invitaţie, ţinuse să asiste la concert. Spre mirarea tuturor, Omer zâmbi şi îi oferi braţul Annei, aşezând-o în jilţul din dreapta sa. Terminându-se concertul, curtenitor, a condus-o până la trăsură, unde, înconjurat de ofiţeri cu săbiile scoase pentru onor, a însoţit-o până acasă.
Doar la câteva zile, Omer o invită pe Anne la dejun, în reşedinţa sa. Ca pretext, a anunţat-o că doreşte să o angajeze educatoare pentru fiica sa, Emineh, pe care o adusese la Bucureşti împreună cu mama sa, una dintre soţiile sale. A fost uşor să se înţeleagă. De origine sârbo-croată, născut tot în Imperiul Austro-Ungar, convertit la maturitate la islamism, Omer ştia, la fel ca Annne, foarte bine limbile germană şi maghiară. Spre încântarea lui, fata cântă la pian.
Temutul militar era deja îndrăgostit până peste urechi de tânăra de numai 17 ani, cu păr blond și ochi albaștri. Îl chemă pe Georg şi-i destăinui că doreşte să se căsătorească cu sora lui. Nici tânăra blondă cu ochi mari albaștrii nu a rămas indiferentă față de militarul otoman. Înalt și puternic, apărea pe străzile Bucureștiului călare pe un cal alb. Ilustrații cu impozantul călăreț apăreau în gazetele care ajungeau de la Viena, Leipzig sau Berlin în saloanele înaltei societăți bucureștene. Toată protipendada era la picioarele lui și toate porțile boierești i se deschideau.
Pastorul Hermann din Homorod, în anul 1914, dă cele mai multe detalii despre felul în care s-au derulat negocierile pentru căsătoria Annei.
„Într-o zi, când Anna Simonis urma cursurile de confirmare cu pastoral Neumeister, Omer Pașa, însoțit de doi înalți ofițeri turci înarmați, a intrat brusc în biroul acestuia. I-a cerut direct și foarte ferm să-l căsătorească imediat cu Anna Simonis. I-a mai comunicat pastorului că îi va permite Annei să-și păstreze credința creștină. Pastorul Neumeister, arătând că fata nu fusese încă confirmată, a refuzat să facă ceremonia de nuntă. Pașa i-a replicat că l-ar putea face să-și citească testamentul și în alte moduri, dar mai bine ar fi să-i cunune”.
Omer era cu 26 de ani mai în vârstă decât Anna Simonis. Fusese căsătorit de două ori înainte. Din prima nu avea copii, din a doua avea două fiice. Fiind convertit la credința turcească, a păstrat și un harem după obiceiul turcesc, dar avea o singură soție legitimă, celelalte femei din harem erau doar slujnice și sclave. Mama Annei, venită la București, a fost nevoită să-și dea binecuvântarea. Acceptă mariajul cu condiția ca ceremonialul de confirmare să se desfășoarea la Homorod, iar „mirele” să renunțe la celelalte soții.
În vara anului 1850, intendentul Comisarului Guvernului Principatelor Dunărene a apărut la Homorod pentru a pregăti vizita prințesei Omer. În acest scop, trei ferme au fost golite pentru a găzdui anturajul. La un secol și jumătate de la ultimele incursiuni otomane, apariția turcilor călare pe cai împodobiți, urmați de trăsuri și de o ariergardă înarmată, trebuie să fi fost o priveliște neobișnuită.
Convoiul a fost întâmpinat de primar, iar clopotul bisericii a bătut, în timp ce un cor de flăcăi a cântat imnul. Detașamentul de cavalerie turcească, urmat de trăsura acoperită de sticlă și căptușită cu mătase albă, trasă de șase cai arabi albi și înconjurată de șase ofițeri călare ai Gărzii a oprit în fața reședinței pastorului. Un ofițer a lăsat scările caleștii, asigurându-se că sunt sigure, apoi a deschis ușa. Anna, îmbrăcată într-o superbă rochie de mătase, a ieșit șovăitoare, urmată de servitoarea ei.
Pastorul a ținut un discurs de primire, în timp ce doamnele în rochii largi, multe venite de la Rupea sau Brașov, s-au aplecat și au sărutat mâna fostei fete din sat devenită prințesă. La Rupea, convoiul a fost întâmpinat de magistratul orașului.
O trăsură aurită, încărcată cu lăzi mari, trasă de două perechi de cai, înconjurată de călăreţi mauri, soldaţi turci şi ofiţeri cu fireturi strălucitoare s-a opri în faţa modestei case a familiei Simionis. Din ea coborî Georg și-i dirijă pe maurii care începură să descarce daruri scumpe. Se spune că două dintre mătușile ei au primit fiecare câte 120 de guldeni în aur de la ea ca suvenir. Anna le-a oferit cadouri bogate și altor rude, iar bisericii i-a dăruit un tavan valoros de amvon, drapat cu mătase rezistentă la rugină, brodată cu aur, cu inscripția: „Anna Omer Pascha 1850”.
Duminică, la slujbă, Anna, cu ochii în pământ, s-a aseazat în spatele soției ministrului venit de la Viena, ținând un steag turcesc în mână. Lângă ea, un căpitan de gardă musulman, iar afară, la poarta bisericii, înconjurați de ochii bănuitori ai sătenilor, doi sergenți în uniformă colorată. Ca familie luterană, care urma învăţăturile creştine, părinților Annei le era foarte greu să accepte că viitorul lor ginere musulman are deja şi alte neveste. I-au cerut lui Georg să fie întotdeauna în apropierea surorii sale, indiferent pe unde va urma să călătorească alături de viitorul ei soţ.
Revenită la București, Anna își ia cu ea surorile Sophie și Esther, precum și pe tatăl, mama și fratele ei Johann. La scurt timp după nuntă, tatăl Annei se întoarce la Homorod pentru a avea grijă de gospodărie.
Omer a cerut încuviinţarea sultanului, care a fost favorabil. A acceptat ca, printre clauzele actului de cununie, să existe şi una prin care renunţă la harem, după voia părinţilor Annei. Anne a fost ridicat la rangul de prinţesă cu numele de Zubeide-Hanum. Iar Georg, cu numele schimbat în Gheorghiadis-Bei, a devenit ofiţer în armata otomană. Imediat au început pregătirile de nuntă. La Viena, Omer a comandat un cupeu aurit. De la Paris, toalete şi mătăsuri fine. Contesa de Grand Pre a iniţiat-o pe Anne în regulile protocolului. Căsătoria a fost planificată pentru 2 decembrie 1848, la Palatul Domnesc.
O mulţime de bucureşteni, veniţi din toate mahalalele s-au înghesuit în faţa Palatului Domnesc să vadă nunta secolului. Anunţată de douăzeci şi una de salve de tun, Anne şi-a făcut apariţia într-o caleaşcă împodobită cu mătăsuri şi trasă de opt cai cu harnaşamente aurite, escortată de ofiţeri în mare ţinută şi urmată de un convoi de soldaţi otomani pe cai de rasă în lungi valtrapuri colorate, cu ciucuri şi franjuri. Omer, într-o uniformă albastră impecabilă coborî treptele palatului şi-şi întâmpină mireasa.
Trena rochiei era purtată de fiicele boierului Slătineanu. În sala tronului se aflau trimişi străini, ofiţeri ruşi şi turci, boieri de toate rangurile, dar şi părinţii şi fraţii Annei. Amândoi semnară actul de cununie. Punctul culminant a fost momentul primirii darului trimis de sultan. Un coş mare cu flori. Dar ce flori! Totul era executat din aurul cel mai fin, iar florile păreau aproape naturale, fiind realizate din pietre scumpe.
Viaţa Anei alături de Omer părea desprinsă din basme. Nu i se refuza nimic, iar ea se bucura din plin de tot ce i se oferea. Au stat în această lume de vis un an şi trei luni. Înainte de a părăsi ţara, cei doi şi-au luat rămas bun de la trimişii ţărilor străine, membrii administraţiei, boierii munteni.
Prezenţa Annei la Constantinopol a fost un adevărat triumf. Deşi atât de tânără, a dat dovadă de multă diplomaţie, secundându-şi cu bine soţul. Mai mult, sultanul i-a permis să locuiască chiar în palatul său, iar fratele ei Georg a fost ridicat la gradul de maior, devenind profesor de pian al Sultanei Valide. A ajuns apoi pianistul padişahului şi profesor de muzică al femeilor din harem. A primit grad de ofiţer şi a devenit aghiotantul lui Omer Pasha. A fost însărcinat cu reorganizarea muzicii turceşti.
Pentru studiile sale de folclor oriental a fost numit bey (prinţ). Maiorul Georghiadis-Bei s-a căsătorit cu nemţoaica Tereza Merchen, fostă educatoare a prinţului sârb, Obrenovici. Mai târziu, fratele Annei este decorat de sultan, după ce a reuşit să intermedieze încheierea unei alianţe cu Napoleon al III-lea.
