Shunryu Suzuki (1904–1971) este cel mai bine cunoscut drept călugărul japonez tăcut care a dus Zen peste Pacific și l-a plantat în pământ american. Cartea sa, Mintea Zen, Mintea Începătorului, a devenit un clasic spiritual, o ușă pentru nenumărați căutători occidentali. Dar pentru a-l cunoaște cu adevărat pe Suzuki Roshi, trebuie să auzi micile povești — felul în care zâmbea, felul în care râdea, felul în care putea transforma o plimbare ploioasă într-o învățătură care a rămas pe viață.
De la fiul unui preot de templu la călugăr rătăcitor
Născut în munții din Prefectura Kanagawa, Suzuki a fost fiul unui preot de templu de sat. De la o vârstă fragedă, a absorbit ritmul clopotelor, tămâiei și incantațiilor, dar tinerețea sa a fost departe de a fi austeră. Era năzdrăvan, jucăuș și a trebuit să se dezvolte în rolul de călugăr.
La treisprezece ani, a devenit discipol al lui Gyokujun So-on, un maestru Zen strict. Primii ani ai lui Suzuki sub conducerea sa au fost marcați de treburi casnice, ore lungi de zazen și uneori o disciplină aspră. Dar odată și-a amintit cu afecțiune că ceea ce l-a frapat cel mai mult la So-on nu a fost severitatea sa, ci umanitatea sa: „Era foarte amabil. Uneori mai amabil decât puteam suporta.”
O lecție în ploaie
Într-o zi, pe când era un tânăr călugăr, Suzuki mergea în ploaie cu profesorul său. A încercat să se grăbească, trăgându-și robele în sus pentru a nu se uda. Profesorul său l-a oprit și i-a spus:
„De ce mergi atât de repede? Ploaia este peste tot.”
Acea replică i-a rămas în minte. De ce să te grăbești să scapi de ceea ce este deja inevitabil? De ce să te grăbești prin viață ca și cum ar exista un alt loc unde să ajungi?
A fost o lecție pe care Suzuki a împărtășit-o ulterior cu propriii săi studenți - deși adesea pe căi mai blânde, mai ocolite.
Traversarea oceanului
În 1959, la vârsta de 55 de ani, Suzuki a ajuns la San Francisco pentru a sluji unei mici congregații japonezo-americane la Templul Sokoji. Ceea ce a găsit a fost un grup de occidentali - poeți, artiști, căutători - curioși de Zen, dar nefamiliarizați cu simplitatea sa.
A stat cu ei, nu ca un guru, ci ca un călugăr. Doar stând. Doar respirând. Și, încetul cu încetul, au venit. Ceea ce a început ca o mână de americani care stăteau zazen cu el a crescut în Centrul Zen din San Francisco, apoi în Tassajara - prima mănăstire Zen din afara Asiei.
Nu a încercat niciodată să fie o „celebritate spirituală”. De fapt, le amintea adesea studenților săi:
„Zen-ul nu este un fel de entuziasm, ci concentrare asupra rutinei noastre zilnice obișnuite.”
Umor, Umilință și „Nimic Special”
Suzuki avea un fel de a râde de ambiția spirituală. Un student l-a întrebat: „La cât ego trebuie să renunț pentru a realiza iluminarea?” Suzuki a răspuns:
„Tot.”
Altul l-a întrebat cum este iluminarea. El a răspuns cu zâmbetul său caracteristic:
„Iluminarea înseamnă doar să fii foarte simplu. Nimic special.”
Învățătura sa nu a fost niciodată abstractă. Le spunea studenților săi:
„Când faci ceva, ar trebui să te arzi complet, ca un foc de tabără bun, fără a lăsa nicio urmă de tine.”
Și:
„Viața este ca și cum ai păși pe o barcă care este pe cale să navigheze spre mare și să se scufunde.”
Mintea începătorului
Dintre toate învățăturile sale, o frază a călătorit cel mai departe:
„În mintea începătorului există multe posibilități, dar în cea a expertului sunt puține.”
Pentru Suzuki, practica nu însemna să devii maestru. Era vorba să rămâi deschis - viu în moment, nu prins în rigiditatea cunoașterii. Mintea sa de începător nu era naivitate, ci prospețime.
Ultima învățătură
În 1971, Suzuki Roshi s-a îmbolnăvit de cancer. Pe patul de moarte, înconjurat de studenți, a păstrat același umor și umilință. Când cineva l-a întrebat despre moarte, el a spus încet:
„Când voi muri, voi dispărea pur și simplu. Nimic special.”
Până la sfârșit, a trăit așa cum a învățat: simplu, obișnuit, prezent.
Ploaia încă cade
Moștenirea lui Suzuki Roshi nu este doar Mintea Zen, Mintea începătorului, nici instituțiile pe care le-a fondat. Este modul în care i-a învățat pe studenții să meargă în ploaie fără grăbire, să bea ceai ca și cum ar fi întregul univers, să stea în tăcere fără să încerce să ajungă nicăieri.
Ploaia este peste tot. De ce să te grăbești?
Surse:
David Chadwick, Castravete strâmb: Viața și învățăturile Zen ale lui Shunryu Suzuki
Shunryu Suzuki, Mintea Zen, Mintea începătorului
Edward Espe Brown, Nu întotdeauna așa: Practicând adevăratul spirit Zen
