CE ȘTIM DESPRE NUMĂRUL SUPERSTIŢIOS 13.

Numărul superstițios 13 are o istorie lungă, care datează de milenii. Este considerat de obicei ghinionist – dar de ce? Care sunt originile reale ale acestui număr și de ce are conotații atât de diverse? 

Atunci când 13 cade într-o zi de vineri, milioane de oameni din întreaga lume se tem cu adevărat. Acest lucru se datorează în mare parte influenței creștine în lumea occidentală. Potrivit Evangheliilor, Iuda Iscarioteanul a fost al treisprezecelea invitat la Cina cea de Taină, cel care în cele din urmă și-a trădat stăpânul.

Vineri 13 octombrie 1307, regele Filip al IV-lea al Franței a ordonat arestarea Cavalerilor Templieri, dintre care cei mai mulți au murit în cele din urmă. 

De asemenea, creștinismul a minimalizat importanța acestui număr din cauza asocierii sale cu religia păgână (de exemplu ar trebui să existe treisprezece vrăjitoare într-un cenaclu etc.).

Interesant este că există o poveste nordică în care zeul Loki a fost al 13-lea care a ajuns la un ospăț în Valhalla, unde a păcălit un alt participant să îl ucidă pe zeul Baldur.

Cifra 13 este, de asemenea, CARTEA MORȚII în pachetul de tarot, dar departe de a fi un semn negativ, cartea înseamnă, de obicei, o schimbare majoră în viața unei persoane.

„Este neobișnuit ca această carte să reprezinte de fapt o moarte fizică, mai degrabă implică de obicei un sfârșit, eventual al unei relații sau al unui interes, și, prin urmare, un sentiment sporit de conștientizare de sine.” (Eden Gray, The Complete Guide to the Tarot, 1970).

Potrivit numerologilor, numărul 13 este considerat a fi foarte karmic, asociat cu divinul și se crede că aduce noroc și prosperitate celor care îl îmbrățișează. De fapt, mulți oameni cred că numărul 13 aduce schimbări, ceea ce poate duce adesea la o perspectivă pozitivă. 

Un bun exemplu în acest sens este Taylor Swift, care este, fără îndoială, cea mai de succes femeie artistă de muzică din istorie. 13 este numărul ei norocos. „M-am născut pe data de 13. Am împlinit 13 ani vineri, pe 13. Primul meu album a devenit aur în 13 săptămâni. Primul meu cântec de pe locul 1 a avut un intro de 13 secunde”, a declarat cântăreața într-un interviu pentru MTV.

Ideea că 13 este un număr al schimbării, al transformării, pare să provină din faptul că se află după doisprezece, care a fost mult timp considerat în culturile antice ca reprezentând completitudinea, perfecțiunea, întregirea și chiar ordinea cosmică.

Există două perioade de douăsprezece ore într-o zi, douăsprezece luni lunare în anul solar, doisprezece zei olimpieni, Douăsprezece munci ale lui Hercule, doisprezece fii ai lui Iacob, douăsprezece triburi ale lui Israel, doisprezece discipoli ai lui Iisus și chiar cele douăsprezece zile de Crăciun. Cu toate acestea, în spatele așa-numitului număr „complet” doisprezece se ascunde numărul care reprezintă „ne-completitudinea” sau ceva nou, ceva care abia începe: treisprezece.

Conceptul de nou început asociat cu treisprezece este, de asemenea, predominant în iudaism, care nu vede treisprezece ca pe un număr ghinionist, ci mai degrabă ca pe un număr important care reprezintă noi începuturi și noroc.

Copiii evrei devin adulți cu drepturi depline la vârsta de 13 ani (la Bar/Bat Mitzvah ), responsabili de respectarea tuturor legilor evreiești ( mitzvoth). Când Israelul a fost înființat în 1948, primul său guvern provizoriu a avut 13 membri, deoarece fondatorii săi au spus că „aveau nevoie de tot norocul pe care îl puteau avea”.

Alte utilizări evreiești importante ale acestui număr includ: cele 13 atribute ale lui Hashem (în Exodul 34:6-7), cele 13 principii evreiești de credință conform lui Maimonide și numărul de zile de sărbători dintr-un an în diaspora. De asemenea, Adar II (sau luna a 13-a într-un an bisect) este considerată extra norocoasă, deoarece luna Adar, conform tradiției, este o „lună norocoasă”.

Treisprezece era considerat norocos și în Egipt. Potrivit lui Kathy Padden: „Egiptenii antici credeau că viața este o călătorie spirituală care se desfășoară în etape. Ei credeau că 12 dintre aceste etape aveau loc în această viață, dar ultima, cea de-a 13-a, era o ascensiune transformatoare și plină de bucurie spre o viață veșnică de după moarte. Așadar, numărul 13 reprezenta moartea pentru egipteni, dar nu moartea ca în descompunere și frică, ci ca recunoaștere a unei glorioase vieți veșnice.”

În mitologia egipteană, sufletul decedat trebuia să treacă prin douăsprezece porți în viața de apoi înainte de a ajunge pe tărâmul al treisprezecelea, cel al lui Osiris, conducătorul vieții de apoi și primul faraon mitic al Egiptului. Aici, sufletul era judecat în fața lui Osiris și a celor 42 de zei, iar inima era cântărită în funcție de o pană a adevărului. Mark Oliver de la Ancient Origins explică ce se întâmpla cu un suflet pur:

„Cei nevinovați erau reuniți cu partea de suflet rămasă în corp. Li se acorda viața veșnică și trecerea în paradis, unde urmau să trăiască alături de zei pe un tărâm în care câmpurile creșteau într-o abundență nesfârșită”.

Osiris apare pentru prima dată în Textele Piramidelor – inscripții mortuare din dinastia a V-a a Regatului Vechi, (2465-2325 î.Hr.). El apare ca fiind primul faraon al Egiptului și primul rege care a fost înviat din morți pentru a trăi veșnic. În mitul lui Osiris , Set îl ucide pe fratele său, regele, și îi taie trupul în paisprezece bucăți, pe care le împrăștie prin Egipt.

Sora sa, Isis, vânează în lung și-n lat și, în cele din urmă, găsește treisprezece dintre ele. Din păcate, ea nu reușește să găsească niciodată ultima bucată – penisul lui – care este mâncat de un crocodil. Ea decide să-și taie propriul deget pentru a-l folosi ca falus pentru fratele ei și îi leagă bucățile cu ajutorul unor învelitori de in, creând prima „mumie” din lume.

După ce recită vrăji magice, Osiris este înviat în mod magic, devenind arhetipul tuturor învierilor viitoare. În cele din urmă, el devine Judecătorul Morților și Stăpânul Vieții de Apoi. În plus, Isis ia forma unei păsări și se împreunează cu Osiris, creându-l pe Horus, care în cele din urmă își răzbună tatăl și își ucide unchiul.

Osiris era zeul cu care faraonii „fuzionau” atunci când mureau – pentru a trăi veșnic atât în stele, cât și în Câmpurile lui Aaru. De exemplu, în complexul Osiris din templul mortuar Medinet Habu al lui Ramses al III-lea de la Luxor, vedem o imagine a faraonului ca Osiris în viața de apoi, ținând în mână crosa și fularul, demonstrând „renașterea și încoronarea sa pe tărâmul lui Osiris, Șeful Apusenilor și Conducătorul Eternității, zeul prin excelență al morților” (Bill Murnane).

Astfel, 13 este un număr încărcat de mituri antice, reprezentând învierea lui Osiris, tărâmul său de eternitate la care ajunge sufletul pur după douăsprezece porți (sau ore) de întuneric și demoni și, în cele din urmă, de transformare personală..

Fă, Doamne, ca oamenii să înveţe să fie fericiţi!

Oamenii vor să fie fericiți, dar în fiecare dimineaţă se trezesc supăraţi pe viaţă, supăraţi pe lumina care intră pe geam, supăraţi că începe o nouă zi în care trebuie s-o ia din nou de la capăt...

Oamenii vor să fie fericiţi, dar îmbracă haine mohorâte, merg cu capul aplecat, salută trişti şi cu jumătate de gură, numără crăpăturile din asfalt şi găurile din şosea...

Oamenii vor să fie fericiţi, dar intră trişti şi stresaţi la locul de muncă, se grăbesc să-şi judece colegii şi să-şi invinuiască şefii pentru tot ceea ce-i nemulţumeşte... 

Oamenii vor să fie fericiți, dar pleacă spre casă apăsaţi de stresul de la muncă, pe care nu ezită să-l împrăştie şi în casele lor...

Oamenii vor să fie fericiţi, dar creşterea copilului a devenit o povară şi dorinţa lui de joacă, un stres în plus.. 

Oamenii vor să fie fericiţi, dar stau ţintuiţi în faţatelevizorului la ştiri, se îngrozesc la filme comerciale şi se înfurie la emisiuni politice... 

Oamenii vor să fie fericiţi, dar acoperă cerul nopţii cu jaluzele opace, la culcare frământă anxioşi gândurile de peste zi şi pentru insomnie dau vina pe viaţă... 

Oamenii vor să fie fericiţi, dar tăcerea ori reflecţia li se pare timp pierdut, rugăciunea o naivitate, iar liniştea greu de suportat...

Oamenii vor să fie fericiți, dar n-au timp pentru ei.. 

Oamenii vor să fie fericiţi, dar n-au timp de fericire... 

Oamenii n-au timp să descopere că fericirea e în ei, în cerul dimineţii, în zâmbetul cu care salută oamenii, în ochii colegilor de la muncă, în joaca copilului, în liniştea casei, în stelele de pe cer şi-n rugăciunea de dinainte de culcare .

Fă, Doamne, ca oamenii să înveţe să fie fericiţi!

"

Pr. Hrisostom Filipescu. 

MINUNEA SFINTEI LUMINI

Lumina Învierii, sau Focul Haric, este, împreună cu Învierea lui Iisus Hristos, cea mai veche minune a creştinătăţii.

În mod suprafiresc, ea este o minune dumnezeiască necuprinsă de mintea noastră, care se repetă din an în an, în Sâmbăta Mare, de aproape 20 de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele noastre văzută atât de credincioși, cât și de necredincioși, care uimește toată mintea și dovedește oamenilor până la sfârșitul veacurilor că Hristos, lumina lumii și Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din morți a treia zi, dăruind tuturor viață veșnică.

Se știe, așa cum tradiția a dovedit-o, că Sfânta Lumină se aprinde numai la rugăciunile ortodocșilor, ca o dovadă incontestabilă a faptului că numai ei păstrează dreaptă credința apostolică și că Ortodoxia este credința cea adevărată.

Ceremonia Sfintei Lumini. De-a lungul perioadei în care este menționată documentar, ceremonia pogorârii Sfintei Lumini, a suferit o schimbare esențială și anume, aceea legată de prezența, sau absența patriarhului grec care conduce întreg ritualul, în interiorul Sfântului Mormânt.

Vreme de mai multe secole, în clipa în care se săvârșea minunea, aceea a aprinderii Candelei Neadormite din interiorul Mormântului, înăuntru nu se afla nimeni. Conform izvoarelor scrise, intrarea era sigilată cu ceară de albine de garda romană, în amintirea pecetluirii Mormântului, iar patriarhul rămânea în afara Mormântului, unde rostea rugăciunile rânduite.

Când Sfânta Lumină se pogora din Cer se putea vedea îndată strălucirile alb-albăstrui care se răspândeau peste tot și în aceeași clipă se aprindea și Candela Neadormită din interiorul Mormântului. Acea lumină se vedea printre zăbrelele metalice care existau la intrarea Mormântului.

Interiorul Mormântului aflat complet în întuneric și gol, se lumina deodată nu numai de la lumina candelei, dar și de la lumina care izvora din însăși piatra Mormântului.

Atunci guvernatorul musulman al Cetății, descuia ca să intre patriarhul. În continuare, patriarhul aprindea de la candelă lumânările, după care ieșea și împărțea tuturor credincioșilor Sfânta Lumină.

De la sfârșitul sec. al XV-lea până în zilele noastre ceremonia pogorârii Sfintei Lumini se desfășoară după alt ritual.

Acest ritual începe în Sâmbăta Mare, de la ora 7:00 dimineaţa, când toate luminile și candelele din Sfântul Mormânt și din toată biserica se sting, se așează vată curată pe piatra de deasupra Sfântului Mormânt, apoi se pecetluiește ușa mormântului în fața clerului și a întregii mulțimi, cu două panglici de pânză albă, cu peceți din ceară la capete, așezate încrucișat.

Din acest moment, polițiștii israelieni păzesc Sfântul Mormânt cu strictețe, pentru ca nimeni să nu se mai poată apropia de ușa închisă. În biserica devenită neîncăpătoare, se află mii de oameni, veniți din toate colțurile lumii, pentru a vedea minunea - călugări, credincioși simpli, ambasadori - unii poartă în mâini mănunchiuri de 33 de lumânări, anii Mântuitorului, alţii doar una sau trei. Toate sunt stinse.

În jurul orei 12:00, patriarhul grec vine în procesiune la biserică împreună cu clerul, urmat de patriarhul armean şi episcopul copţilor, precedați de 12 steaguri cu însemnări din viața Mântuitorului.

Se înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, în sensul invers acelor de ceasornic, cântând "Învierea Ta, Hristoase. Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi, pe pământ, ne învrednicește cu inima curată să Te slăvim".

La a treia ocolire se cântă imnul vecerniei de la vohod "Lumină lină a sfintei slave". Sunetele clopotelor se aud în toată Cetatea.

În altarul bisericii, patriarhul se dezbracă de omofor, sacos şi de mitră şi rămâne numai în stihar alb (veșmânt care simbolizează giulgiurile cu care Iisus a fost înfășurat în groapă), cu epitrahil, mânecuțe şi brâu, apoi este condus de doi diaconi în fața Sfântului Mormânt.

Înainte de săvârşirea minunii, patriarhul este examinat de autorităţile israeliene pentru a se arăta că nu poartă asupra sa mijloace tehnice de aprindere a focului.

Patriarhul rupe peceţile de pe uşa Sântului Mormânt şi intră în prima încăpere, numită Capela Îngerului, însoţit de un arab musulman. Ceara de la cele patru sigilii se adună într-o cupă de argint şi se duce la altar, unde se păstrează până la Paştele viitor.

Patriarhul intră apoi în a doua încăpere și îngenunchează în fața lespedei Sfântului Mormânt, unde se roagă, iar musulmanul rămâne în Capela Îngerului și supraveghează.

Uneori, e posibil să se aştepte câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce sunt rostite rugăciunile.

Deodată, o adiere lină se simte pe deasupra pietrei Sfântului Mormânt. Apoi, adierea dispare și pe piatra încep să apară stropi de lumină albă-albăstruie, care aprinde vata presărată pe lespedea Mormântului. De asemenea, în chip minunat, este aprinsă și Candela Neadormită.

Patriarhul Diodor I (patriarh al Ierusalimului între anii 1981-2000), mărturisea:

„Placa Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alte ori umple de lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum este plin de Lumină.

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o compoziţie diferită de cea a unei lumini obişnuite care arde într-o candelă.

Într-un anumit loc, Lumina se ridică în sus şi formează un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să aprind lumânările mele de la ea.”

Apoi, patriarhul iese în faţa Sfântului Mormânt cu două făclii aprinse şi strigă de trei ori: "Veniţi de luaţi LUMINĂ! "

În cel mult trei minute, toți credincioșii adunați aprind felinarele și buchetele de câte 33 de lumânări. Biserica este parcă o flacăra vie. Mulți se ating de flacără cu fața, cu mâinile, cu hainele, pentru binecuvântare, fără a se arde.

Tot acum iau Sfânta Lumină de la patriarh, romano-catolicii, armenii și copții și o duc în altarele lor, unde o păstrează tot anul.

Delegațiile Bisericilor Ortodoxe primesc Lumina Sfântă de la Patriarh și apoi ies în mare grabă și pleacă spre Aeroportul din Tel Aviv, unde avioanele speciale le așteaptă spre a merge către țările lor.

La venirea în țară sunt pregătiți preoții care pornesc asemenea unor ștafete și duc Lumina în toate direcțiile, astfel încât până la miezul nopții să ajungă în toate bisericile, iar când slujitorii ies în fața altarelor la slujba Învierii și adresează chemarea:

„Veniți de primiți LUMINA!”, le oferă tuturor credincioșilor Sfânta Lumină de la Mormântul lui Iisus din Ierusalim.

Toate reacţiile:

2727

CUM A DEMONSTRAT PUBLIC ALBERT EINSTEIN EXISTENȚA LUI DUMNEZE

 

Un profesor de filosofie ateu le vorbea studenților despre dezacordul științei cu ideea existenței unui Dumnezeu atotputernic. Acesta l-a rugat pe unul dintre studenții săi creștini nou-veniți să se ridice în picioare, și iată ce a urmat:

Profesorul: Ești creștin, așa-i băiete?

Studentul: Da, domn’ profesor.

Profesorul: Așadar, crezi in Dumnezeu?

Studentul: Desigur, domn’ profesor.

Profesorul: Ce părere ai, DUMNEZEU e bun?

Studentul: Cu siguranță.

Profesorul: DUMNEZEU e ATOTPUTERNIC?

Studentul: Da.

Profesorul: Fratele meu a murit de cancer, deși s-a rugat necontenit la DUMNEZEU ca să îl vindece. Noi, oamenii, facem tot ce ne stă în putere să ne ajutam aproapele, cel puțin majoritatea dintre noi, dar DUMNEZEU n-a făcut nimic în cazul meu. Cum mai poți considera un astfel de DUMNEZEU ca fiind unul bine-intenționat?

(Studentul nu a răspuns nimic.)

Profesorul: Nu știi să răspunzi, așa-i? Nu-i nimic, tinere, îți repet întrebarea, e DUMNEZEU bun sau nu?

Studentul: Da.

Profesorul: Dar Diavolul, o fi și el bun?

Studentul: Nu.

Profesorul: Ia zi-mi, Diavolul de unde provine?

Studentul: Tot DUMNEZEU l-a creat…

Profesorul: Bun. Atunci ia zi-mi, băiete, pe lume există și rău?

Studentul: Da.

Profesorul: Răul e omniprezent, am dreptate? Iar DUMNEZEU a creat tot ce există, nu?

Studentul: Ba da.

Profesorul: Păi și-atunci, cine a creat răul?

(Studentul nu a răspuns nimic.)

Profesorul: Boli există? Dar imoralitate? Ura? Urâțenie? Întâlnești în lume toate astea, nu?

Studentul: Da, domn’ profesor.

Profesorul: Și-atunci, pe-astea cine le-a creat?

(Studentul a tăcut.)

Profesorul: Potrivit științei, percepem lumea prin intermediul celor 5 simțuri. Așa că ia spune-mi tu mie… l-ai văzut vreodată pe DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-oi fi auzit, atunci?!

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-ai simțit vreodată pe DUMNEZEU, I-ai simțit gustul, sau L-ai mirosit? Ai trăit vreo formă de percepție de orice fel legată de DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor. Mă tem că nu.

Profesorul: Și totuși crezi în El?

Studentul: Da.

Profesorul: Știința oferă dovezi palpabile, demonstrate empiric, că DUMNEZEU nu există. Poți să infirmi asta?

Studentul: Nu. Eu cred în El, și-atât.

Profesorul: Da, crezi în El. Credința… Știința vine cu dovezi, și tu ai credință.

(Din acest moment, studentul începe să-și confrunte el profesorul.)

Studentul: Domn’ profesor, dar căldura există?

Profesorul: Da.

Studentul: Dar frig există?

Profesorul: Da.

Studentul: Vă-nșelați, domn’ profesor. Nu există așa ceva.

(Sala de curs a amuțit, surprinsă de întorsătura neașteptată a discuției.)

Studentul: Domn’ profesor, întâlnim căldură puternică, supra-căldură, mega-căldura, căldură incandescentă albă, căldura slabă sau căldura zero. Dar niciodată frig. Putem avea temperaturi cu 272 de grade sub punctul de îngheț, dar nu avem mijloacele de a investiga temperaturi mai joase de atât (n.r.: temperatura cea mai scăzută măsurată vreodată în Univers, respectiv temperatura Nebuloasei Bumerang). Pur si simplu nu există conceptul de frig. Este doar o denumire inventată pentru a desemna absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura este energie. Așadar, ar fi aberant să consideram că frigul este opusul căldurii, domn’ profesor, când de fapt frigul este absența căldurii.

(Audiența din sală a rămas încremenită, iar tensiunea plutea în aer.)

Studentul: Dar despre întuneric ce părere aveți, domn’ profesor? Exista întuneric?

Profesorul: Normal. Apune soarele, se face beznă, doar vezi cu ochii tai.

Studentul: Vă înșelați din nou, domn’ profesor. Întunericul este absența unui lucru, respectiv a luminii. Întâlnim lumina slabă, lumina normală, lumina puternică, lumina intermitentă… Am putea vorbi despre conceptul de întuneric doar dacă ar exista momente când lumina lipsește complet. Iar așa ceva nu exista. Daca ar exista întuneric, în mod normal am putea să creștem și gradul de întuneric, am avea o scala valorică și pentru asta, nu?

Profesorul: Bun, am înțeles. Spune-mi odată unde vrei să ajungi, tinere.

Studentul: Domn’ profesor, astfel vă pot demonstra ușor că premisele dumneavoastră științifice sunt eronate.

Profesorul: Eronate? Poți sa-mi explici de ce?

Studentul: Speculați premisa dualității. Daca susțineți că există viață și moarte, în mod logic afirmați că există un DUMNEZEU bun și un DUMNEZEU rău. Pentru ca două lucruri să fie diametral opuse, cele două trebuie să fie concepte finite, măsurabile. Iar știința nu poate să explice un gând, domn’ profesor. Deși folosește electricitatea și forțele magnetice, știința n-a văzut niciuna dintre acestea, ce să mai vorbim despre înțelegerea lor în profunzime. Ca să ne raportam la conceptul de moarte ca fiind opus conceptului de viață, ar însemna să consideram că moartea este ceva palpabil. Iar moartea nu este ceva ce se opune vieții, moartea desemnează de fapt absența vieții și nimic mai mult. Având în vedere aceste lucruri, spune-ți-mi, va rog, domn’ profesor, îi învățați pe studenți că se trag din maimuță?

Profesorul: Dacă te referi la procesul natural al evoluției, atunci da, desigur.

Studentul: Ați observat vreodată evoluția cu ochii dumneavoastră atunci?

(Profesorul a scuturat din cap că nu și pe față i-a încolțit un zâmbet, uimit și impresionat de concizia discursului argumentativ al studentului sau)

Studentul: Din moment ce nimeni n-a observat vreodată procesul evoluționist în plină desfășurare, și nimeni nu poate dovedi că acest proces ar avea un caracter continuu, de fapt dumneavoastră nu faceți altceva decât să vă impuneți punctul de vedere. Și în acest caz, domn’ profesor, nu sunteți mai degrabă predicator decât profesor?

(Sala a izbucnit în urale)

Studentul: Exista printre noi cineva care să fie observat creierul domnului profesor cu proprii ochi?

(Sala a fost cuprinsa imediat de hohote de râs)

Studentul: Există cineva care să fie auzit, simțit, atins sau mirosit creierul domnului profesor?… Nu?! Se pare că nu! Și-atunci, potrivit prescripțiilor științei empirice, demonstrabile și atât de exacte, putem desprinde concluzia că dumneavoastră, domnule profesor, nici nu aveți, de fapt, creier! Vă rog sa-mi scuzați îndrăzneala, dar, în aceste condiții, cum puteți să ne pretindeți să mai ascultam măcar ceea ce ne spuneți?

(Sala a amuțit din nou. Năucit, profesorul și-a fixat studentul cu privirea și, fără să schițeze vreun gest, a replicat moale…)

Profesorul: În cazul ăsta, va trebui sa mergeți pe încredere, băiete.

Studentul: Întocmai, domn’ profesor! Încredere și credință! Legătura dintre Om și DUMNEZEU este tocmai CREDINȚA! Asta este tot ce pune lucrurile în mișcare.

Studentul nu era altul decât Albert Einstein.

Nu-i singur Iuda vinovat

"Nu-i singur Iuda vinovat

de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…
Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…
Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…
Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs, cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…
Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…
Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…
Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă: „Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu? …"

versuri : Costache Ioanid

Există ființe

Există ființe care vindecă cu tăcerea lor.
‍️Există ființe care vindecă cu cuvintele lor.
Există ființe care vindecă cu compania lor.
‍️Există ființe care vindecă cu prezența lor.
‍️Există ființe care vindecă prin absența lor.
Există ființe care vindecă cu magia lor.
‍️Există ființe care vindecă cu ascultarea lor.
Există ființe care vindecă cu privirea lor.
Există ființe care vindecă fiind ele însele.
Există ființe care vindecă fără să te atingă fizic, pentru că ți-au atins deja Sufletul.
Ele există, eu le-am văzut!